Casa pe scările căreia citeam în copilărie și bunica îmi zicea ” Mărule nu mai citi atâta că îți strici ochii.” Dacă ar ști bunica..
Prima persoană care m-a introdus în lumea poveștilor a fost bunica. Mergeam la gradină și după ce ne făcea umbrar (adică înfigea patru bețe în pământ și punea o pătură peste ele) ne rugam de ea cu glasuri mici pline de dorință și entuziasm să ne spună o poveste. Când gătea ne strângeam toate în jurul ei și o rugam să ne spună povestea cu porcul sau cea cu mama vitregă. Le auzisem de atâtea ori încât atunci când le scurta o corectam și îi spuneam noi continuarea dar tot ne agățam de fusta ei să ne spună ea povestea iar și iar. Vocea bunicii era magică, doar ea era în stare să ne facă să ne imaginam tărâmuri de vis unde totul era magic și posibil. Bunica nu mi-a spus niciodată povestea cenușăresei de exemplu, toate erau povești din folclor auzite la rândul ei de la bunica ei și așa rău îmi pare că nu îmi amintesc una total, doar frânturi care încă mă fac să zâmbesc și să mă gândesc la ea cu dor. Poveștile pentru mine sunt asociate cu mirosul roșiilor coapte din gradină, cu zâmbetul bunicii și senzația tălpilor goale pe pământul cald al Olteniei. Basmele sunt acasă poate de asta încă le citesc și pe lângă magia cuvintelor mă învăluie mantia copilăriei pusă pe umerii mei de bunica iar și iar.