” – Nu visa, Eugenia, asta nu se va întâmpla, evreii sunt învinovățiți din negura timpului. Uneori, mi se pare că acest popor a fost creat pentru a încasa tot ceea ce urâm în noi înșine. De altfel, iată, nici nu au propriu-zis o țară a lor, se așază ici și colo ca niște paria și imediat au amabilitatea de a incarna răul, sunt, vezi Doamne, murdari, lacomi, avari, vicleni, și orgolioși și disprețuitori pe deasupra! Măcar dacă s-ar târî și ar cerși ca țiganii. Dar nu, ei preferă femeile lor în locul alor noastre, religia lor în locul religiei noastre, și adesea reușesc în viață mai bine decât noi. Pe cine am mai urî daca n-ar exista evreii? Ar trebui să-i inventăm, pentru că se pare că avem o nevoie constantă de suflete pierdute pentru a crește în propriii ochi.”
Sunt cărți care te fascinează dar care îți lasă un gol în stomac după ce le termini. Un gol în care se tot învârte întrebarea ”Oare a fost posibil așa ceva?”. Românii, un popor cunoscut ca deschis, ospitalier a fost în stare de o cruzime incredibilă în perioada în care au îmbrăcat haina naziștilor. O țară ruptă politic, măcinată de război, la mijloc între cei care îți disputau supremația. România a fost mult timp doar o minge aruncată în careul doritorului. O descărcare comună de ură, un sentiment malefic care pândea din umbră și aștepta ocazia să iasă și să invite moartea în curtea vecinului doar pentru că era evreu? Evreii au trăit o dramă nu numai în lagăre, nu numai nemții au fost călăii lor ci și noi. A fost dureros să realizez cum o pată neagră din istoria noastră nu a fost asumată ci ascunsă și ștearsă. Dar ce ascunzi sub preș nu te ajută sa crești.
Dar speranța a fost ținută vie de o mână de oameni care au sperat, au avut încredere că momentul de nebunie comună o să treacă, că profund suntem buni doar am fost orbiți de un război pe care nu l-am cerut dar căruia i-am dăruit multe suflete dragi. Oare așa să fie? Oare suntem buni sau răi? Ne putem încadra într-o singură căsuță sau sărim dintr-una în alta în funcție de ce ne pune viața pe farfurie?