Categorie: Literatură clasică
Editură: LITERA
Număr de pagini: 446
” Lângă Moghiliov, nemții bombardau o gară, în care tocmai oprise un eșsalon cu copii. Au început să-i arunce pe ferestre – copii mici, de trei-patru anișori. Nu departe era o pădure, toți o luau la fugă într-acolo. Nimaidecât s-au pus în mișcare tancurile nemților, și au trecut peste copii. N-a mai rămas nimic dintr-înșii.”
” La noi în batalion… La comandantul nostru au venit cinci fete, cinci nemțoaice. Plângeau… Le-a consultat un ginecolog: aveau răni între picioare. Rană vie. Toată lenjeria le era îmbibată de sânge… Le violaseră toată noaptea. Stătuseră soldații la rând…”
” Lângă una dintre barăci, o femeie își alăpta copilul. Și știți cum… Și câinii, și soldații de pază încremeniseră, nimeni nu se încumeta să se apropie de ea. Comandantul a văzut-o, s-a repezit la dânsa, i-a smuls pruncul din brațe… Și, știți, era acolo un tanc de apă, ei, a luat copilul și i-a zdrobit capul de peretele acela. I-au sărit creierii… laptele din gură…”
” Am aflat și ce însemna „ manichiura” fascistă. Ți șe așează mâinile pe masă, și un fel de mașinuță îți înfige ace sub unghii. Concomitent sub fiecare unghie. E o durere infernală. Îți pierzi numaidecât cunoștința.”
” Nu mai am picioare… Mi-au amputat picioarele încă acolo, în pădure. O operație executată în condițiile cele mai primitive. Când m-au așezat pe masă, n-aveau nici măcar iod. Mi-au tăiat picioarele, amandouă, cu un fierăstrău obișnuit…”
” Îmi răsună până astăzi în urechi strigătul unui copil azvârlit într-o fântână. Ați auzit vreodată așa ceva? Copilul cade și țipă, țipă ca de undeva de sub pământ, de pe lumea cealaltă. Nu e un strigăt de copil și nici omenesc.”
” Pe tren, am făcut temperatură. Obrajii mi se tumefiaseră, nici nu puteam deschide gura. Îmi creșteau măselele de minte… Mă întorceam de la război…”
” Când nemții expuseseră, în fața tranșeelor lor, câteva perechi de cizme de-ale soldaților noștri cu picioarele retezate într-însele. Era iarnă, stăteau ca niște țăruși… Cizmele acelea… Tot ce-am mai văzut din camarazii noștri… Ce mai rămăsese…”
” Nemții nu luau femei-soldat prizoniere… Le împușcau pe loc. Sau le duceau în fața frontului lor și le arătau: Uitați-vă, pasămite, nu-s femeie, ci monștri. Și noi păstram întotdeauna două gloanțe – două, pentru cazul că nu nimereai din prima.
O soră dintre ale noastre a căzut prizonieră. A doua zi, când am recucerit satul acela, peste tot zăceau cai morți, motociclete, transportoare blindate. Am găsit-o și pe ea: avea ochii scoși, sânii retezați. O trăseseră în țeapă. Ger, trupul îi era alb, alb și părul complet cărunt… Și fata avea nouăsprezece ani…”
Nici nu știu cum să încep să scriu despre această carte. Am citit-o în două zile și ceva și două nopți am visat scene de război. Nu cred că am citit până acum ceva care să mă zdruncine cum a făcut-o cartea asta. Mi s-a strâns inima mai tare cu fiecare pagină și am plâns la atâtea și atâtea mărturii.
Scriitoare a dus o muncă colosală strângînd mii de povești ale femeilor sovietice care au participat la cel de-al doilea război mondial.
Sunt cutrmurătoare, sunt ceva ce depășesc imaginația umană, doar o istorie crudă poate naște așa ceva. O femei își îneacă copilul abia născut pentru că plânsul lor le-ar da de gol locația și ar muri toți, o tânără sfâșie pe front cu dinții bucățile de carne care atârnă din trupul unui soldat ca să îl poată pansa. Este ceva groaznic. Toate au fost copile când au îmbrăcat haina războiului aveau între paisprezece și douăzeci de ani. Toate au cerut să fie trimise pe front, unele fiind refuzate au fugit singure să lupte pentru patrie. Toate au crezut orbește în victorie, în țară, în Stalin și în cauza lor. Fiind crescute de mici cu o iubire exacerbată față de patrie nu concepeau să nu pună mâna pe armă și să își apere țara.
Am citit multe cărți despre război, cel de-al doilea război mondial este încă o fascinație pentru mine. Poate sper că tot citind o să înțeleg. De ce? Cum au putut oamenii să săvârșească asemenea orori împotriva semenilor lor. Dar cu cât citesc mai mult, cu atât înțeleg mai puțin.
Este cea mai bună carte pe care am citit-o până acum despre război și pentru prima dată am realizat că toate cărțile de până acum au fost scrie despre bărbați, despre tactici miliatre iar femeile uitate. Am crezut până acum că femeile au muncit în fabrici pentru a ajuta cauza războiului dar nu mi-am imaginat niciodată că au fost lunetiste, piloți, căpitani. Pentru că societatea ne-a făcut să credeam că războiul este o treabă de bărbat și deși le-au apreciat curajul în război după au uitat tot. Ei au cules laurii iar femeile nici măcar nu își puteau purta decorațiile. Asta în cazul în care primiseră vreo una.
După război au fost marginalizate de societate, nimeni nu își dorea să se căsătorească cu o femeie care luptase pe front. După tot ce văzuseră și trăiseră bărbații își doreau femei neatinse de mizeria războiului, femei gingașe. Femeile care înduraseră greul războiului de acasă le jigneau, le considerau depravate acuzându-le că se duseseră în război pentru solați, de parcă tranșeele erau case de toleranță. Au fost povești de iubire și pe front, trăite rapid, în fiecare moment terminate cu o căsătorie după sau cu plânsul deasupra unui mormânt.
Cărțile scrise din punctele de vedere al taberelor adverse sunt foarte diferite. Am citit cărți rusești în care ororile nemților erau descrise cu silă și cărți nemțești în care rușii sunt descriși ca cei mai cruzi oameni. Cartea fiind formată din mărturisirile femeilor sovietice este deci scrisă dintr-un punct de vedere. O singură femeie descrie violurile soldaților ruși. Nu se atingeau de femeilor lor dar siluiau orice femeie de altă naționalitate. Îmi amintesc că bunica mi-a arătat o dată un deal și mi-a spus că acolo era o gaură în pământ acoperită cu coceni. Bărbații păzeau satul și cum apăreau rușii toate fetele și femeile tinere fugeau și se adăposteau în gropi de frica violurilor.
Nici cele care au trăit războiul nu înțeleg cum, din ce stofă au fost atunci create de au putut îndura așa ceva, ceva atât de oribil încât plângi și când citești o pagină din viața lor. Anii aceia le urmăresc până în groapă, nu au scăpat niciodată de amintiri, de mirosul de sânge și ars, de frică.
Cartea a fost refuzată ani la rând de edituri pentru că nu prezenta războiul ” așa cum trebuie”. Nu prezentau eroi, bărbați ci femei, emoții, trăiri și au considerau că ” mizeria ” asta nu trebuia scoasă niciodată la lumină. Femeile care au spălat pe front până le-au căzut unghiile nu au fost considerate eroine. Cât de trist, cât de nedrept.
Cred că aș putea scrie la nesfârșit despre carte, despre fiecare poveste, fiecare emoție trăită dar îmi este greu să și scriu. Vreau să țin minte aceste femei, aș vrea ca urmașele lor să le poarte amintirea cu mândrie.
Străbunicul meu a murit la Odessa, avea douăzeci și ceva ani și străbunica a rămas acasă cu trei copii pe care i-a crescut muncind cu ziua dar nu a fost considerată eroină niciodată. Eu o să o port în mine ca eroina, ca femeie a războiului care s-a ridicat în fiecare zi ca să muncească pentru mâncarea copiilor ei.
Sora bunicului meu și-a petrecut soțul pe front după nici un an de căsătorie, gravidă fiind. El a murit împușcat în cap la Budapeste și nu și-a văzut niciodată baiatul. Lina a murit la aproape 90 de ani și nici un bărbat nu s-a mai atins de ea. A zis că bărbatul ei este bărbatul ei viu sau mort. Avea doar o poză mică cu el alb negru pe care o ținea pe masă lângă pat.
Am realizat că aveam multe exemple de femei care au suportat războiul, poate nu pe front dar sunt femei cărora le datorez o amintire și pe care abia acum le decopăr în lumina crudă a adevărului.