Categorie: Memorii, Jurnal
Editură: PANDORA
Număr de pagini: 407
” Cred că oamenii au fost surprinși de durerea pe care au simțit-o în ei. Întâi, pentru că oamenii nu prea privesc în ei înșiși. Evităm, cu toții, cât de mult se poate, confruntarea. Dar situația asta era cu totul diferită. Mai întâi, oamenii stăteau la coadă ore întregi doar ca să se așeze în fața mea. Ajungeau în fața mea. În fața publicului. În fața camerelor. În fața mea. Unde să te ascunzi decât în tine? Oamenii sunt împovărați de durere, o durere pe care încercăm mereu să o ascundem. O durere emoțională ascunsă mult timp se transformă în durere fizică.”
” Mă gândesc: animalele care trăiesc perioade lungi împreună ajung să se iubească. Oamenii ajung să se urască.”
” Latrinele erau de nedescris – niște barăci în care îți făceai nevoile pe jos. Intram în grup, ne țineam de mâini și cântam cântece de prietenie: metoda chinezească. La început am fost groaznic de constipată. Pur și simplu nu puteam. Dar, după o vreme, am ajuns în punctul în care nu-mi mai păsa – defecam și cântam cântece de prietenie împreună cu restul femeilor.”
” Mâncăm iepuri, canguri, rațe, furnici și viermi din scorburile copacilor. Proteină pură, foarte sănătoasă. Umblu încălțată cu cizme din pânză groasă, foarte bune împotriva șerpilor și păianjenilor. Anul acesta ne facem ziua în deșert, în jurul focului. Voi împlini treizeci și patru de ani, iar Ulay treizeci și șapte. Nu m-am simțit niciodată mai tânără ca acum. Călătoria te face tânăr pentru că nu ai timp să îmbătrânești… Acum temperatura e undeva între 40 și 45 grade Celsius. Se simte destul de acut. Dormim sub cerul liber plin de stele. Ne simțim ca primii oameni de pe planetă.”
” Imaginea asta se potrivea unei reverii avute în adolescență – că tot universul, tot ce știm, nu este altceva decât o pietricică în talpa pantofului unei grase cosmice.”
” Dar am fost mândră de mine pentru felul în care mi-am pierdut virginitatea.
Aveam douăzeci și patru de ani. Locuiam încă cu mama și tot la zece seara trebuia să ajung acasă. Încă mă controla total.”
” O săptămână mai târziu, l-am văzut pe tata pe stradă sărutând-o pe tânăra blondă frumoasă care avea să-i devină cea de-a doua soție. Nu l-am revăzut decât peste zece ani.”
Acum câțiva ani am dat întâmplător peste un clip cu Marina Abramovic, clip în care ea realiza un fel de spectacol în care lumea se așeza în fața ei și realizau un fel de conexiune. Filmarea surprinsese momentul când în fața ei s-a așezat un fost iubit de care se despărțise după ce ambii traversaseră Zidul Chinezesc și se întâlniseră la mijloc pentru a pune punct unei povești de dragoste. Suna romantic și cel mai mult m-a surprins că imaginile chiar arată cum emoția îi traversează pe amândoi. Mi-a rămas în minte. Când i-am văzut numele pe o carte am luat-o, dar asta s-a întâmplat acum mult timp.
Este curios cum se întâmplă să citești unele cărți câteodată, de parcă ele te aleg pe tine. Stau cuminți pe raft și le ștergi cu privirea de zeci de ori până într-o zi când pui mâna pe ea și lucrurile se leagă prin căi nebănuite.
Abia citisem Războiul nu are chip de femeie de Svetlana Aleksievici care cuprinde sute de mărturii are femeilor slave ce au luptat în cel de-a doilea răboi mondial. Cartea m-a marcat, m-au oripilat lucrurile pe care femeile alea le-au trăit și pe care le-au făcut pentru supraviețuire. Toate au fost urmărite toată viața de ororile alea iar Marina este fiica unei partizane care a luptat pentru libertate și pentru comunism. Crescută într-un ritm spartan, fără a se simți iubită, o să își poarte pe umeri copilăria rănită toată viața. Reușește foarte târziu să iasă de sub tutela mamei, chiar se căsătorește pentru a-și obține independența dar cum nu aveau mijloace financiare de a se întreține iar mama ei nu accepta un bărbat în casa ei, fiecare dormea la părinții săi.
Arta se exprimă în multe forme dar recunosc că nu aveam nici un fel de idee despre modeul de exprimare al artistei. Performance nu era o noțiune care să îmi fi fluturat măcar pe la urechi. Este ceva destul de greu de înțeles fiind o formă temporară de exprimare artistică dar încărcată de emoție. Ca exemple: a stat într-o stea de lemn care ardea până și-a pierdut cunoștința din lipsa oxigenului, și-a tăiat pe abdomen o stea stând goală în fața publicului, a trăit o perioadă de timp total expusă în fața publicului în trei camere parțial ridicate ( acesta este un moment care apare și în Sex and the city care a ajutat mult la faima ei) și multe altele.
Marina Abramovic nu este o artistă, ea este artă. Ea se confundă cu arta sa, acesta fiind și motivul pentru care nu și-a dorit copii. Parcursul ei artistic este împletit cu viața ei personală. Ulay este bărbatul cu care a trăit doisprezece ani și de care se desparte după ce traversează amândoi, de la capete opuse, Zidul chinezesc. Relația era ruptă demult dar acela este momentul în care realizează că sunt deja străini. Alături de el însă trăiești lucruri incredibile. Paolo este persoana cu care are o relație tot de doisprezece ani dar mult mai târziu și care se termină dezastruos, lăsând-o dărâmată emoțional.
Orice zid i-ar fi ridicat viața în față, ea l-a escaladat prin artă. Este o persoană care simte altfel, vede altfel, are o dăruire totală pentru momentul prezent și pare un canal de transmitere a unor trăiri intense.
Cartea are 407 pagini dar sincer nu știu cum a reușit să își scrie viața în doar atâtea pagini, ținând cont că sunt prezente și multe poze. Viața ei e ca un carusel, azi mâncând canguri cu indigenii din Australia, mâine practicând Vipassana în India ca apoi să cumpere o casă locuită ilegal de narcomani în centrul Amsterdamului.
Nu ai cum să te plictisești, ai impresia că ai în față viața a zece persoane nu a uneia. Mi-a plăcut mult cartea și încep să am o predilecție către memorii sau cărți bazate pe fapte reale. Poate că într-adevăr viața bate filmul. Iar cartea este modul preferat de a vedea lupta asta. Iar oamenii care au realizat lucruri extraordinare sunt, măcar prin prima realizărilor lor, extraordinari și o sursă de curaj și inspirație.
Dacă aș avea ocazia, m-aș așeza în fața ei.