Categorie: Dezvoltare personală
Editură: ADEVĂR DIVIN
Număr de pagini: 213
” La acest lucru se referea Buddha atunci când a spus că întreaga viață este o suferință. Oamenii nu realizează cât de mult suferă, pentru simplu motiv că nu au experimentat niciodată ce înseamnă să nu suferi deloc.”
” Corpul comunică cu tine în limbajul său universal: durerea. În mod similar, psihicul tău comunică cu tine în propriul său limbaj universal, care este teama. Hipersensibilitatea, nesiguranța, anxietatea – nu sunt altceva decât forme de teamă.”
” Relația ta actuală cu psihicul tău este similară unei dependențe. Mintea ta cere tot timpul ceva de la tine, iar tu ți-ai consacrat întreaga viață îndeplinirii acestor solicitări.”
” Pentru a înțelege mai bine acest proces, imaginează-ți că te aflii la o grădină zoologică și te distrezi de minune, până când vezi un tigru într-o cușcă mică. Fără să vrei, te gândești cum ar fi să îți petreci tot restul zilelor într-un mediu atât de restrâns. Chiar și simplul gând îți dă fiori pe șira spinării. Adevărul este însă că zona ta de confort reprezintă exact o astfel de cușcă, cu singura diferență că ea nu îți limitează corpul, ci conștiința. Dat fiind că nu ești capabil să ieși în afara zonei tale de confort, tu ești practic închis în interiorul acesteia.”
Știți momentele acelea când mintea nu îți mai tace, când ai atâtea gânduri, pe atâtea planuri că nu te poți concentra la nimic sau nu poți să dormi? Eu spun că ” îmi trăncăne” mintea. Sufletul neînlănțuit vrea să aducă un pic lumina asupra acestui mecanism al minții de a ne seca de energie. Autorul, Michel Singer, cu un master în Economie la Universitatea din Florida, pe când își pregătea doctoratul a trăit o revelație profundă, s-a retras în izolare practicând yoga și meditația. Apoi a fondat un centru de yoga și meditație, munca lui fiind aducerea stării de pace interioară în fiecare din noi.
Prima întrebare pe care autorul ne-o aduce în față este : ” Cine sunt eu?”. Și răspunsul să nu conțină meseria, statutul social sau lucrurile pe care le deții ci descrierea ta ca entitate. Ca să afli răspunsul pune-ți întrebarea acesta iar, și iar, și iar. În ciuda dialogului veșnic din capul tău și a răspunsurilor date de minte, tu ești acolo dincolo de toate astea.
Mi-a plăcut foarte tare ideea că ne putem imagina vocea care ne poluează veșnic ca pe o persoană diferită, ce deține un corp fizic și trăsături. Când cineva ne vorbește urât, ne critică noi ce facem? Stăm și ascultăm la nesfârșit această tiradă? Nu cred. Atunci de ce i-am permite acestei voci să ne sâcâie tot timpul?
Trebuie să înțelegm că noi nu suntem același lucru cu vocea din capul nostru, ci existăm în spatele ei. Așa cum putem privi o floare fără să ne contopim cu ea, așa putem să ne detașăm de această voce. Suntem doar privitori. Astfel înțelegem că adevărata sursă a problemelor nu este viața în sine, ci agitația minții în legătură cu aceasta. A comenta evenimentele din jurul nostru în mintea noastră este doar un mecanism de apărare, un mediu tampon între noi și lumea înconjurătoare pentru a ne ajua să o înțelegem, să o asimilăm, să ameliorăm brutalitatea realității din jurul nostru.
Autorul ne spune că secretul este detașarea. Un lucru din exterior devine o problemă a minții atunci când acesta se conectează de emoție negativă care deja există în noi. Deci întrebarea ar trebui să fie : Ce parte din mine este deranjată de această problemă? Astfel facem trecerea de la atenția îndreptată spre exterior, spre cea orientată în interior, unde există atât sursa problemelor cât și rezolvarea lor. Exteriorul este doar o oglindă a ceea ce avem în noi. De asta un lucru poate enerva o persoană, iar pe alta nu.
Mecanismul de detașare presupune să fii mereu prezent, când observi că mintea este ca o mare agitată să faci un pas în spate și să devii observatorul ei, să nu impui schimbarea sau oprirea gândurilor, pentru că asta deja presupune o cantitate de energie consumată în acest sens. De obicei, fără rezultat. Recunosc că mi se pare extrem de greu și autorul ne indică mici lucruri practice care să ne ajute, ca meditația. Procesul în sine presupune în principal să fii conștient tot timpul, să trăieșt în prezent pentru că doar așa poți să observi mecanismele de care mintea ta se folosește.
Nu trebuie să ne opunem emoțiilor negative ci să le lăsam să curgă, să le observăm pentru că altfel nu facem decât să blocăm energia atașată evenimentului care o să se activeze de fiecare dată când ne reîntâlnim cu ea de-a lungul vieții.
Pentru mine este un pic neclar încă mecanismul. Să te detașezi complet mi se pare că te face să devii un fel de spectator al propriei vieți, să nu experimentezi viața. Să te detașezi, dar să simți fără nici o reacție emoțiile mi se pare aproape imposibil, componenta emoțională este de multe ori asociată cu acțiunea.
Un lucru important este că mintea îți spune că trebuie să schimbi ceva în exterior pentru a îmbunătății interiorul, dar mintea este doar un filtru propriu format din temeri, așa că nu reprezintă o soluție de luat în calcul. Schimbările în exterior doar atrag alte schimbări în exterior. Azi vrei o geantă, mâine alta și tot așa. Este doar un cerc vicios în care mintea te trage pentru a-ți abate atenția de la interior.
Noi ca persoane ajungem să avem anumite comportamente din dorința de a nu simții durerea, dar știți oare vreun lucru măreț atins fără a simți durere?
Acceptarea durerii, înțelegerea circuitului energiei în propriul corp, deschiderea inimii către spiritualitate sunt cărări care merg împreună spre liniște interioară.
Mi-au plăcut mult ultimele trei capitole. Unul vorbește despre Tao, tradusă prin Calea și care vorbește mai mult despre echilibru. Echilibrul trebuie căutat în viață pentru că în extreme nu putem sta niciodată. Dacă suntem într-o extremă este doar o problemă de timp până ajungem în extrema cealaltă.
Un alt capitol este despre moarte, despre cum moartea deține viața și în mod sigur o să vină să o ia. Toți ne naștem și murim. Diferit este doar ce trăim între aceste două evenimente însă mintea noastră prinsă de agitația lucrurilor mici uită de imaginea de ansamblu. Dacă ai muri peste o săptămână ar mai conta că ai luat trei la școală, că te-a părăsit iubitul, că nu ai mașina pe care ți-o dorești?
Ultimul capitol vorbește despre liniile mari comune din religiile lumii. Numai conștientizând că suntem deja o parte din divinitate putem ajunge la starea de iluminare, sau o pace interioară care să ne modeleze viața de zi cu zi. Dumnezeu nu judecă, Dumnezeu iubește necondiționat și prin acești ochi plini de iubire ar trebui să vedem viața, darul acesta minunat pe care l-am primit.
Personal îmi propun să încerc să meditez. Am mai încercat dar mintea, of, mintea mă tulbura tot timpul așa că am renunțat. Sper să reușesc la un moment dat să fac pace cu ea, să o transform într-un coleg de cameră cu care mă înțeleg chiar bine.