Mă uit la lesa din mână, la privirea de milog de prima clasă a cățelului și îl scot la plimbare. Nu este nici opt dimineața. În Brașov, dimineața și seara sunt niște momente separate de anotimpuri. Este frig oricând. Îmi strâng haina pe mine și îmi ciulesc urechile. Parcă se aude un foșnit de undeva din grădină. Dacă apare un câine și îl mușcă pe Max? Îl trag aproape de mine și înaintez cu pași mici, atentă. Merg cu lesa în mână pe lângă grădinile din cartier. Aud o mașină cum pornește în parcare. Dacă nu este bine prinsă lesa, scapă Max și îl calcă mașina? Verifica lesa. Merg mai departe. Aproape de casă aud un lătrat. Îmi îngheață inima. Îmi imaginez o haită de câini maidanezi furioși care sar pe mine să îl sfâșie pe Max. Ce să fac? Să mă urc pe o mașină? Să fug spre casă? Îl iau pe Max în brațe și merg grăbită, tot privind în spatele meu. Pericolul poate fi oriunde. În fața blocului vecinul meu tocmai își scotea ” maidanezul furios” la plimbare. Un ghemotoc de blană extrovertit care abia mergea. Ajunsă în casă expir liniștită. Azi am scăpat.
Ce am scris până acum este un exemplu minor de cum îmi decurgea viața. Frici, peste frici, peste frici. Și culmea este că fricile astea par niște animale feroce, înfometate, care devin din ce în ce mai mari cu cât le dai de mâncare mai mult. Pentru prima dată în viața mea ajunsesem să am mai mult decât visasem. Nici nu visam eu prea multe, uitasem cum se face.
Eram căsătorită, aveam o stabilitate economică, călătoream, aveam o casă minunată, o mașină care mergea în cea mai mare parte a timpului, jigăreală în fiecare seară cu soțul și cățelul nostru, ce să mai, un fel de continuare a telenovelei. Dar mie îmi era frică să plimb și câinile. Simțeam o frică profundă că mă trezesc dimineața și se întâmplă ceva. Al meu se hotărăște brusc că nu mă mai iubește iar câinile își ia sacul cu bobițe și se mută la vecini. Nu mă puteam bucura de aproape nimic, mintea mă ținea ocupată cu scenariile astea apocaliptice. Atunci al meu m-a sfătuit să merg la psiholog, lucru pe care mi-l doream de ceva timp. Mi se părea foarte tare ideea să ai pe cineva care să te ajute să te dezvolți. Nu asta încercăm toată viața? De ce înveți, de ce mergi la școală, de ce citești sau vezi un documentar? Pentru informațiile pe care le primești, care mai pun o cărămidă la ceea ce îți dorești să devii. Așa vedeam eu lucrurile deci am primit ideea cu brațele deschise. Și cu frică, bineînțeles. Dacă nu a mai văzut femeia aia pe nimeni ca mine? Dacă mă crede nebună și îmi dă tratament pentru o afecțiune al cărui nume nu o să îl pot pronunța?
După ce m-am învârtit prin fața blocului ca să intru la ora exactă, am pășit într-o nouă etapă din viața mea. Exact atunci. Eram roșie, transpiram și îmi tremura vocea. Mă și văd, încercând să păstrez aparența de femeie sigură pe ea, care are o mică problemă. Am descoperit ca psihologii sunt oameni și ei, nu judecători. De ce oare tot timpul când ne expunem o problemă ne așteptăm să fim judecați?
Încet, încet am început să văd imaginea de ansamblu a vieții mele, să înțeleg de ce sunt cum sunt, să îmi disec emoțiile, să le văd sursa.
Am înțeles că încercând să fac ce trebuie, ce este bine pentru ceilalți, pentru că asa am fost eu învățată, am pierdut total contactul cu mine. Aveam în cap foarte bine înrădăcinată ideea că dacă mă gândesc la mine sunt un om egoist și rău, că doar ajutându- pe alții pot fi fericită așa că viața mi-am modelat-o în jurul acestor credințe.
Ca temă pentru acasă am avut să descopăr lucrurile care îmi fac plăcere. Să îmi amintesc ce mă făcea fericită în copilărie. Copii fac ceea ce le place, ceea ce îi atrage, nu au filtrul ăsta social de ce trebuie. Încă. Mi s-a părut misiune imposibilă. Pur și simplu nu știam. Îmi plăcea să fac ce le plăcea tuturor. Să mă joc cu păpuși, să sar coarda. Nu mă vedeam ca și adult pieptănând o păpușă. Am aflat că răspunsurile vin în tăcere, dar doar după ce pui întrebările obsesiv. Mi-am amintit că pictam. La trei ani mi-a adus Moș Crăciun un bloc de desen și acuarele. Noaptea m-am trezit, am pictat tot blocul pe întuneric iar dimineața ai mei s-au trezit cu casa plină de opera mea artistică lăsată la ” uscat”. Asta știu din spusele lor, primele mele amintiri sunt în jur de cinci ani. În școala generală am avut un profesor de religie tare fain, care ne povestea despre religie în timp ce ne învăța să pictăm pe sticlă. Atunci am pictat prima mea icoană. Apoi am continuat singură și tare mândră am fost când mi-am văzut picturile pe holul școlii. Când am vrut să merg la Liceul de Artă s-a rupt firul. Trebuia să merg la un liceu serios, unde se face carte. Mate-info era pe val, așa că acolo am mers. O dată cu visul liceului am lăsat jos și pensulele. Până la 28 de ani. Timid, cu mult entuziasm mi-am luat un șevalet. Mai să plâng prin Hornbach. Mi-am cumpărat pensule, vopseluri și de câțiva ani învăț singură, experimentez viața în culori. Am învățat să las încet fricile în spate dar recunosc că mă mai apucă de picioare. ” Ce crezi că faci? Că pictezi? Fii serioasă, pune mâna și muncește lasă visurile.”, dar știu că sunt doar fraze pe care le-am mai auzit, mintea mea doar le mai scoate de la fundul găleții.
Vă mulțumesc pentru fiecare apreciere a unei picturi, pentru fiecare încurajare, înseamnă mai mult decât vă puteți imagina. Vă doresc mult curaj să apucați visurile prăfuite în mâini și să le struniți în direcția dorită de voi. Vă doresc să trăiți în armonie totală cu voi, de mână cu copilul din interiorul vostru. Vă doresc să fiți voi!