Categorie: Literatura română
Editură: MILITARĂ (Anticariat)
Număr de pagini: 568
” – Nu poate nimeni să conteste că între popor și clasa stăpânitoare este o adevărată prăpastie. Exploatați până la sânge, fără o sfoară de pământ, flămânzi și goi, striviți de dijmă, răfuieli, rușfeturi și alte angarale, snopiți în bătăi de jandarmi, vătafi și logofeți, trăind în întuneric, pradă tuturor superstițiilor, fără mângâierea slovei și sfârșind în brațele pelagrei sau ofticei, țăranilornle-a ajuns cuțitul la os și răbdarea până peste cap. Ura împotriva asupritorilor, o ură grea, oarbă, mistuitoare li s-a grămădit an de an în suflete. Și când o scînteie pornită din vâlvătaia revoluției din 1905-1907, care pârjolea Rusia, sări în Moldova, s-a aprins toată țara ca un stog de fân uscat.”
” De mult nu se mai făcuseră strugurii, prin partea locului, atît de îmbelșugat. La via Dănescului culesul se lungi încă o săptămână. Tocmai atunci când se lăsa belșugul, i se abătu boierului un gând năstrușnic care nu se mai pomenise: dete poruncă să le puie botnițe de sîrmă oamenilor care culegeau via, ca nu cumva să se îndoape cu strugurii lui.”
” Flămând și gol, făr- adăpost
Mi-ai pus pe umeri cît ai vrut.
Și m-ai scuipat și m-ai bătut
Și cîine eu ți-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vînt,
De ai cu iadul legământ
Să-ți fim toți cîini – lovește-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi,
Dar vrem pământ!”
George Coșbuc
” Namila, care gonea duduind pe uliță, aducea cu o trăsură boierească, însă ceva mai lunguiață și cu roțile groase, ca colacii. Nu era trasă de cai, așa cum a lăsat Dumnezeu, ci umbla nu știu-cum, singură, împinsă de duhuri. Și pufnea și duduia să-i crape omului fierea de spaimă. Asemenea lighioaie nu zăriseră șipotenii nici în somn, darămite cu ochii deschiși? Parcă toți diavolii se cuibăriseră în burta ei și făceau un tărăboi de să spargă auzul.”
” – Boierul care muncește nu-i boier, ci neam prost, afirma el cu emfază, gîndindu-se la vecinul și prietenul său, moșierul Iencuțu Mîrșanu din Vlădoaia, care în timpul treieratului supraveghea oamenii la arie, prăjindu-se în arșiță și înghițind praful cît era ziulica de mare.”
Ador cărțile lui Mihail Drumeș! Deși subiectul este diferit față ce celelalte cărți ale sale citite de mine pînă acum, mi-a plăcut enorm. Cred că Mihail Drumeș este unul din cei mai buni scriitori ai noștri și tare mult mi-ar plăcea să fie mai promovat.
Acțiunea debutează cu ultima zi a anului 1899 și continuă până în 1907. Este prezentată viața țăranilor din câteva sate din fostul județ Romanați, ce își avea reședința la Caracal, în Oltenia.
Oamenii erau împărțiti în boieri și țărani. Este uimitor cum în Oltenia toată lumea folosește expresii care își au originea din acele vremuri, fără să știe. Boierii dețineau aproape tot pământul, foarte puțini țărani dețineau o bucată de pământ așa că erau obligați să muncească pentru boieri, care îi exploatau până la limita existenței. Umiliți, bătuți, veșnic cu stomacul gol, lipsiți de educație, goi, fără acces la servicii medicale, țăranilor li s-a umplut paharul de amar și când aud că a început răscoala în Moldova, li se alătură semenilor. Oltenia a fost cea mai distrusă regiune din timpul răscoalelor din 1907.
Oamenii trăiau într-o negura veșnică, crezând că a a venit sfârșitul lumii când văd artificii pentru prima dată și devastând prima mașină pe care o văd crezând că e posedată de duhuri rele și din cauza ei nu plouă. Printre ei au existat oameni care au încercat să le îmbunătățească condiția dar cum totul era manipulat de boieri în favoarea lor, nu au reușit.
Oltenii, oameni curajoși, întâmpinau moartea ca zorile dimineții, sperând ca după o viați chinuită o să aibă parte de ceva mai bun. Cea mai mare dorință a lor era să aibă pământ. Devastează conacele, îi omoară pe cei care îi chinuiseră atâția ani însă represaliile armatei sunt îngrozitoare. Sate întregi sunt rase cu tunurile, oamenii sunt executați fără proces ca vitele. În urma răscoalei sunt luate câteva măsuri pentru a le ușura viața, destul de puține, dar ele reprezintă începutul vieții pe care noi o avem azi.
Mi se pare trist că uităm de baza piramidei în vârful căreia stăm noi azi, de sacrifiile strămoșilor noștri, de miile de vieți pierdute ca noi să avem libertatea de a fi proprietari. Poate de asta România se află pe primul loc în Europa când vine vorba de proprietari de locuințe. Secole la rând ne-au deposedat de ce era al nostru așa că poate subconștientul colectiv ne îndeamnă să avem ceva al nostru.
De curând l-am întrebat pe bunicul meu cum a fost pe vremea boierilor. Prima dată a început să plângă apoi mi-a zis că a fost greu, munceau ca să aibă ce să pună seara pe masă.