Insuficiența mi-a fost “prieten” imaginar cam toată viața. Îmi șoptea mereu la ureche : “ești scundă”, “ai buzele subțiri”, “ai nasul borcănat”, “nu ești suficient de inteligentă”, “nu ești cum trebuie”, “trebuie să fii altfel”. Cu cât îl ascultam mai mult, cu atât mai făceam un pas spre depresie, măream distanța dintre ceea ce eram și ceea ce arătam. În societate am fost percepută ca o tipă care arată binișor, este fericită și sigură pe ea.
Îmi amintesc și acum de un domn de la poștă care mi-a spus că mereu sunt cu zâmbetul pe buze. Zâmbeau mereu, asta era masca mea.
După ce mergeam o oră pe jos de la facultate acasă, pe tocuri, și închideam ușa dormitorului mă simțeam ușurată. Acolo puteam să fiu eu, cu părul ciufulit, cu o carte în mână și ciorapi croșetați de bunica în picioare.
Mulți ani am alergat prin viață să mă încadrez în imaginea creată, dorită și acceptată de ceilalți. Și totul s-a terminat într-o mare de singurătate. Eram singură într-o mare de oameni. Oribil sentiment. Interesant este că după multe ore de terapie am început să mă cunosc, să conștientizez că sunt suficientă așa cum sunt, că nu trebuie să fiu altfel. Am început să mă iubesc. Am început să iubesc oamenii din jurul meu așa cum sunt, sincer și fără limitări. Când am împlinit 30 de ani mi-am tatuat “ I am enough” pe mână. Mi-au trebuie 30 de ani să mă iubesc. Nu am regrete, nu aș schimba nimic. Tot ce am trăit m-a ajutat să fiu ceea ce sunt azi. Și azi sunt bine cu mine.