Categorie: Literatură românească, Beletristică
Editură: TREI
Număr de pagini: 301
” Ultimele ore înainte să plec. Cu trenul. De data asta, imposibil să-l pierd. Unde să fug așa, în lume?! Cum să rămân de nebună în Franța și cum să-i fac una ca asta mamei?! Nu m-am întrebat dacă vreau, doar dacă pot, ca și cum mi-aș fi cerut singură voie și aș fi decis că nu. Am fost un copil cuminte.”
” Ani de zile, eu am trăit cu convingerea că important este să fiu un copil cuminte și ascultător. Tu ai grijă și fă-ți datoria, și eu, fată bună, mi-o făceam. Mă simțeam cumva ca-n cântecul ăla cu Veronica, Veronica, fată bună și cuminte, doar că eu aveam părul drept și nu ondulat, ca ea. Când am terminat școala, am rămas așa, pe loc, așteptând să-mi zică cineva ce să fac. Dar toată lumea tăcea și atunci m-am măritat cu M. și apoi am rămas gravidă. Un copil te scutește întotdeauna de întrebările altora. Un copil e un răspuns bun.”
” Acum încerc să iert. Să mă iert. De exemplu, să mă iert pentru că am divorțat. Mă simt atât de vinovată, de parcă aș fi omorât pe cineva. Mă simt atât de vinovată, de parcă aș fi omorât pe cineva. Și asta e greșit. Femeile nu omoară, femeile nu fac războiul, femeile nu pleacă, femeile sunt bune, blânde, calde, stau cu masa pusă și cu picioarele desfăcute de câte ori e nevoie. Așa sunt femeile. Femeile se sacrifică. Pentru copii. Întotdeauna pentru copii. Și, când se îmbolnăvesc, femeile nu se sperie. Nu, nu. Ele sunt curajoase și așteaptă cuminți, în liniște, până se vindecă sau mor. Eu nu sunt, însă, atât de curajoasă. Eu mă sperii.”
Romanul de debut al jurnalistei Ioana Maria Stăncescu este o introspecție dureroasă în profunzimile mentale și sufletești ale unei femei aflate într-un punt de cotitură în viață.
Ada, fost copil cuminte, ascultător, o femeile cu care ne putem identifica cu ușurință atât în prezentul cât și în trecutul ei, are cancer. Divorțează. Simte că a eșuat în rolul de mamă. Tânjește după iubire, după ceva semnificativ în viața ei.
Deși dialogurile sunt rare nu am perceput-o ca pe o carte monotonă, lucru la care cred că a contribuit și faptul că evenimentele nu sunt în ordine cronologică. Uneori acest lucru te poate deruta însă te și captivează. Acțiunea din prezent alternează cu momentele din copilărie care au dus la formarea ei ca persoană, conturând frumos personajul principal. Ada a fost un copil crescut în stilul social răspândit la momentul respectiv, se consideră un copil cuminte făcând ceea ce trebuie, ceea ce i se spune, ceea ce se așteaptă de la ea, ceea ce duce la o răzvrătire emoțională atunci când este pusă în fața unei boli crunte. Perspectiva morții o face să își reconsidere viața, să scoată cutia prăfuită cu vise personale la care ea, femeia, a renunțat când a îmbrăcat haina soției și mamei, cum făcuse și în copilărie.
Se reîntoarce la prima iubire, un francez cunoscut la Paris în adolescență și încearcă să trăiască cum își dorește încălcând granițele din trecut.
Prezentarea bolii, a citostaticelor, operația de extirpare totală a sânului, căderea părului, radioterapiei, reconstrucția sânului pierdut și repercursiunile fizice și mai ales emoționale au fost dureros de citit.
Dacă ar trebui să folosesc un cuvânt care să descrie cartea ar fi realism. Trăirile sunt prezentate direct, fără perdea, scrierea curge frumos și empatizezi cu personajul rapid.
Mă bucur enorm când văd autori români care ating corzi emoționale prin scrierea lor. Abia altept următorul roman!