Categorie: Biografii, Memorii, Jurnale
Editură: HUMANITAS
Număr de pagini: 186
„ Nu era lucru ușor, totuși nu era ca în pădure. Mai rupiai un pește și-l mâncai, nu întrebai dacă e prăjit sau fert, numai să împaci stomacu, căci tare ceria mâncare. Dacă mai putiam, furam câte unu și-l duciam la copii, dar era tare strict. Dacă te prindea că ai luat un pește, te băga la închisoare de la trei ani în sus. O copilă tot de-a noastră lucra acolo și avia pe mamă-sa bătrână. Pe ea a prins-o că a luat un pește și a dus-o pe șiapte ani la închisoare.”
„ Mă frământam cu gândul cum să fac să le pot alina foamia. Mă sculam diminiața, mergiam la lucru și numai asta îmi era în gând, cum aș putia face ca să le pot alina foamia copiilor, căci mi se rupia inima când veniam de la lucru și ei îmi eșiau înainte să uitau în fața mea și îmi spuniau iarăși, mamă, tare suntem flămânzi. Eu îmi ținiam inima cât putiam, ca să nu-mi curgă lacrimi și le spuniam, hai să mergem acasă și vom căuta ceva.”
„ Așa a fost strict prin anii 1943-44 până în 1945, cât a fost timp de război și cât a fost stăpâniria lui Stalin. Am fost tare apăsați, nu putiai să deschizi gura să spui un cuvânt, că nu poți sau că îți trebuie ceva. Dacă vra cineva să se răzbune pe tine, să-ți facă rău, mergia la miliție și spunia că cutare a vorbit că nu-i bine, n-are ce mânca, n-are cu ce să se îmbrace, a vorbit despre mizeria în care se afla, acela era contra statului. Dar poate că nu știa nici cu spatele nimic, n-a vorbit nimic, dar avia un dușman și vra să-i facă rău. Venia pe neașteptate și-l lua, fără să-l cheme la cercetări ca să dovediască că-i adevărat ceia ce a fost pârât sau nu. Lumia era așia plină de frică, că se temia și de umbra ei.”
Viața Aniței face ca vestitele cozi de la lapte și lipsa energiei electrice din comunism să pară un lux. S-a născut în 1904 în satul Mahala din județul Cernăuți. Pe când avea 10 ani a început războiul si o dată cu el fuga de invadatori și ororile aduse de această tragedie. Descrie viața la sat, gloanțele care le fugeau deasupra capetelor atunci când își munceau pământul, vitele care le erau luate din curte și lista morților în tranșee.
Războiul se termină, Anița se căsătorește, naște trei băieți și își construiește o casă cu mult chin. Impresionantă este relația cu frații și cu mama sa pe care o ia în grijă fiind paralizată. Totul se schimbă în noaptea din 13 iunie 1941 când Anița și familia sa este ridicată de către securitatea sovietică și deportată. Este despărțită de soțul ei pe care nu îl mai vede niciodată și înghesuită cu cei trei copii într-un tren. Obligată să își părăsească mama într-un gest de disperare scrie un mesaj pe o batistă și îl aruncă pe geam în speranța că cineva o să îl găsească și o să aibă grijă de mama sa. Lucru care se și întâmplă. Ajunge în Siberia unde stă 18 ani. Muncesc și trăiesc în condiții inumane, cu o rație de pâine sub limita supraviețuirii, goi, veșnic flămânzi, în frig, chinuiți de boli, păduchi și doar forța acestei femei titan îi face să supraviețuiască când marea parte din cei deportați mor. Copii încep să muncească o dată cu înaintarea în vârstă, încep să își facă un rost, un cămin care să le asigure hrană și îmbrăcăminte. Anița învață să croșeteze haine din păr de câine, să croiască haine din nodurile aruncate de pescari, să culeagă fructe de pădure ca să îi ferească pe copii de bolile apărute din lipsa consumului de legume și fructe.
După 18 ani tatăl lor, care murise într-un lagăr nu departe de ei, este absolvit de regim și după ce băieții, deveniți bărbați, își caută singuri dreptatea, regimul își recunoaște nedreptatea și sunt liberi să plece. Dar unde să meargă? Ajunși în satul natal își văd locuința ocupată și ca să o recupereze trebuie să construiască altă casa proprietarului. Ca să facă rost de bani băiatul cel mic se întoarce în Siberia să muncească ca pescar și trimite banii acasă. După fix doi ani familia intră din nou în casa lor. Copii își continuă studiile iar Anița, o femeie cu doar trei clase primare, își scrie povestea în casa construită de ea și soțul ei.
Acest jurnal este dovada tăriei ce se naște într-o femeie când este pusă în situația de a-și ține copii în viață. Credința, iubirea și speranța o fac să supraviețuiască unor condiții oribile.
De fiecare dată când citesc despre ororile trecutului mă întreb cum a fost posibil așa ceva, cum s-au putut transforma unii oameni în călăi ai semenilor lor. Povestea Aniței este un din multele nespuse.
Limbajul bucovinean a fost un pic greoi însă m-am bucurat să văd o bucățică de limbă românească autentică. Anița o să îmi rămână ca model în suflet. Dacă ea a putut învinge atâtea lovituri ale vieții, eu ce scuză pot avea?