Cafeaua pentru mine nu este doar un lichid maro al cărui miros îți alungă somnul de pe gene. Este un amalgam de sentimente pe care îl port în mine din copilărie.
Ca orice copil născut în comunism și crescut într-o perioadă de tranziție către democrație ( care cred că există și acum) am crescut cu cheia la gât. De la grădiniță fugeam acasă însă mă opream la ușa vecinilor. Acolo mă așteptau acești oameni minunați care m-au iubit ca pe propriul copil.
Aveam un ritual al nostru. Aurica ne făcea un munte de clătite și cafea la ibric. După ce mâncam clătite cu dulceață până simțeam că îmi vine rău ne așezam toți trei la masă. Urma cafeaua. Aveam ceșcuța și lingurița mea, toate foarte mici. Ei își turnau cafea iar mie îmi puneau o lingură apoi umpleau ceașca cu apă și o îndulceau cu o mare cantitate de zahăr. Practic era un sirop cu aromă de cafea. Dar atunci nici nu realizam asta. Atunci mă simțeam adult, beam cafea cu ei la masă. Ca și adult m-au tratat tot timpul. Problemele mele erau cele mai importante și cele mai urgente indiferent că era vorba de rochia unei păpuși sau vârful rupt al unei creion colorat. Îmi beam cafeaua ridicând degetul mic așa cum văzusem la televizor. Ne jucam tabinet și mereu mă lăsau să câștig. Îmi spuneau tot timpul cât sunt de frumoasă și deșteaptă. Ei m-au făcut să simt iubirea necondiționată, să am un cuib unde totul este bine mereu, unde eu sunt perfectă mereu.
Din păcate, viața m-a învățat de mică că unele persoane te însoțesc prin viață o perioadă scurtă și deși i-am pierdut pe amândoi devreme îi port cu mine tot timpul. Sunt parte din ceea ce sunt. Eu sunt rezultatul amprentelor pe care oamenii le-au lăsat asupra mea. Așa că în fiecare dimineață când îmi beau cafeaua împart acest moment cu acei oameni speciali pe care îi port în suflet. În mirosul cafelei regăsesc între coaste sentimentul iubirii, închid ochii și zâmbesc.