Mă întrebi dacă mai pot.
Cui îi este tot timpul bine? Cine nu are răni cusute pe mușchiul inimii? Cine nu s-a târât spre ziua se mâine?
Răspunsul îmi scapă printre degete. Uneori țin luna în palmă și stelele în privire, alteori miros a frunze uscate și tristețe. Uneori zâmbesc unei flori, alteori strivesc cu pantoful frânturi de visuri.
Azi mă simt eu, mâine o umbră călătoare.
Uneori cred în viitor, alteori mă strivește ticăitul secundarului. Îl tot ascund sub pernă dar el ca un hoț, mi se strecoară în colțul prăfuit al minții de unde îmi șoptește că timpul trece. Că pleoapele grele trebuie spălate cu speranțe. Că ochilor trebuie să le arăt soarele. Că mâinile mele trebuie să se odihnească un pic în harta palmelor tale.
Mă întrebi cum sunt.
Ca un pui de pescăruș care învață să zboare. Care tânjește după mirosul mării și atingerea valurilor. Care suspină după adâncurile ascunse sub imensitatea posibilităților. Dar care abia acum învață să meargă.
Ca o floare care tânjește după razele soarelui ca să înflorească. După ploaie ca să crească. Dar azi e frig iar mâine abia o rază de soare o încălzește. Se tot roagă norilor să o lase să crească până le poate atinge picioarele. Atunci ea o să le dăruiască parfumul fericirii ei. Nu știe că norii o protejează, că uneori soarele după care tânjești, venit prea devreme, te arde atât de tare că te zvârcolești noaptea între cearșafuri după doruri înfipte în celulele tale dinainte de a fi căzut pe Pământ. Nu știe să aibă răbdare. Nu știe că dacă înflorește prea devreme o zdrobește frigul nopții. Nu știe că în fiecare zi mai urcă câte o treaptă spre cer.
Învață. Încet. Crește. Încet. Înflorește. Încet.