Categorie: Memorii, Jurnal
Editură: LITERA
Număr de pagini: 348
„ Când eram mai tânăr, simțeam o intensă stare de euforie la sfârșitul unei zile de operații reușite. În timp ce făceam vizita pe secție după o listă de operații, împreună cu rezidenții care mă asistaseră, și primeam recunoștința din inimă a pacienților și a familiilor acestora, mă simțeam ca un general după ce câștigă o bătălie grea. Au fost prea multe dezastre și tragedii neașteptate în cursul anilor, și am făcut prea multe greșeli ca să mai trăiesc astfel de sentimente acum, dar tot mă simțeam mulțumit de felul în care decursese operația. Evitasem dezastrul, iar pacienta se simțea bine. Era un sentiment profund, pe care bănuiesc că nu ajung să-l trăiască vreodată decât puține alte persoane în afara chirurgilor. Cercetările psihologice au demonstrat că cea mai sigură cale către fericirea personală este să-i faci fericiți pe ceilalți. I-am făcut pe mulți pacienți foarte fericiți cu operații reușite, dar au fost și multe eșecuri groaznice, iar viețile majorității chirurgilor sunt punctate de perioade de profundă disperare.”
„ Noi, chirurgii, am realizat maximum din ce se putea atunci când pacienții noștri se refac complet și ne uită la fel de complet. Toți pacienții sunt extraordinar de recunoscători la început, după o operație reușită, dar dacă recunoștința persistă, înseamnă de obicei că nu au fost vindecați de problema de bază și că se tem că s-ar putea să mai aibă nevoie de noi în viitor. Simt că trebuie să ne împace, ca și cum am fi zei furioși sau cel puțin reprezentanți ai unei sorți impredictibile. Ne aduc cadouri și ne trimit felicitări. Ne numesc eroi și uneori zei. Totuși, se poate spune că am avut cea mai mare reușită atunci când pacienții noștri se întorc acasă și-și văd de viețile lor și nu mai au niciodată nevoie să ne vadă. Sunt recunoscători, fără îndoială, dar fericiți să ne lase în urmă, și pe noi, și oroarea bolii lor. Poate că nu realizează niciodată cât de periculoasă a fost operația și cât de norocoși au fost să se refacă atât de bine. În timp ce chirurgul, pentru o vreme, cunoaște raiul, după ce s-a apropiat foarte tare de iad.”
M-a impresionat cartea! Recunosc că pentru mine, prin prisma meseriei, a atins câteva puncte sensibile. Henry Marsh își povestește viața de neurochirurg împletită cu cea personală. Când ai o asemenea meserie oricum viața personală este pe locul doi, de aici și divorțul de prima soție, cum el însuși spune. Este singurul medic din familia lui. L-am admirat pentru curajul de a-și lua doi ani liberi după terminarea studiilor pentru a-și da seama ce vrea să facă cu viața lui. În această perioadă lucrează ca brancardier și atunci îi vine ideea să devină medic chirurg. Mult mai târziu, după ce asistă la o operație pe secția de neurochirurgie, se hotărăște ca acest organ fascinant unde zac toate gândurile, emoțiile, nucleul nostru ca oameni să devină câmpul lui de luptă.
Povestește o mulțime de cazuri, unele încununate de succes, altele care măresc cimitirul imaginar al fiecărui chirurg. Îmi place mult sinceritate și franchețea cu care spune lucrurile, fără a se ascunde. Povestește despre operațiile pe care le-a făcut în Ucraina imediat după prăbușirea dictaturii sovietice unde condițiile din spitale erau un pic mai bune decât cele din lumea a treia. Descrie relațiile cu pacienții într-un mod real și minunat. Speranța pe care o vede în ochii lor, cum se decide cât să îi spună pacientului, cum se simte când trebuie să anunțe familia unui om care tocmai i-a murit pe masa de operație că nu o să îl mai vadă niciodată pe cel drag.
Prezintă transformarea lui ca medic, un lucru cu care m-am identificat. Când ești în facultate și apoi tânăr medic te vezi așa cum te vede și te face să te simți societatea. Ai impresia că ști atât de multe, că poți face atâtea lucruri perfecte. Însă asta înseamnă doar lipsa de experiență. Cu cât muncești și înveți mai mult cu atât devii mai umil. Cu atât înțelegi că medicina este un domeniu care s-a dezvoltat mult dar care încă mai are un drum lung în față. Cel mai greu ca și medic este să îți accepți greșelile. Și orice medic greșește. Suntem oameni care facem tot ce putem mai bine, care nu dormim noaptea gândindu-ne la ce avem de făcut, care uneori ajungem acasă epuizați și plângem de frustrare.
Îmi place mult cum vorbește despre jurământul lui Hipocrate. Îmi amintesc și acum roba neagră și emoțiile cu care am depus acest jurământ. Să nu faci rău. Dar uneori medicina are căi ocolitoare de a ajunge la bine și până ajungi să înțelegi si să accepți asta petreci multe nopți contemplând tavanul.