Dintotdeauna am fost o persoană extrem de sensibilă și am urât asta aproape toată viața. Am simțit nevoia conexiunii emoționale ca pe o foame, foame care nefiindu-mi hrănită în copilărie mi-a modelat personalitatea astfel încât să cerșesc sub diverse forme afecțiunea. Și să mă mulțumesc cu puțin. Cu foarte puțin. Dar să muncesc enorm pentru o fărâma de iubire. Ca un om însetat am făcut orice pentru o picătură de emoție.
M-a durut ușor, orice venea din partea celor din jur, am depins emoțional de ceilalți. M-am depersonalizat, m-am mulat, m-am epuizat, m-am uitat pe mine cu speranța că făcând ceva pentru cei din jur o să primesc emoțional ceva înapoi. Nu am știut că afecțiunea, iubirea, emoția este ceva ce fiecare persoană merită prin simplu fapt că există, nu este ceva ce trebuie câștigat, ceva pentru care trebuie să te sacrifici. Într-o lume în care sacrificiul femeilor este încă admirat, în care emoția este o văzută ca o slăbiciune, în care nimeni nu vorbește despre ce simte ci doar despre ce face, o lume în care cei puternici sunt asociați cu lipsa sensibilității devine o povară pentru cineva care simte prea mult. Sau așa am crezut.
Când am închis ochii și m-am uitat în mine am realizat că tot ceea ce căutasem toată viața era în mine. Nu mai aștept să primesc nimic, dar nici nu mă mai epuizez dând în stânga și în dreapta părți din mine. Stau cu mine, mă ascult pe mine, mă cunosc pe mine și descopăr cu uimire cât de diferită sunt de multe lucruri pe care le-am proiectat ca fiind părți din mine. Și mă accept așa cum sunt, în liniște. Liniștea și singurătatea a făcut ceața să se risipească. Nu poți descoperi cine ești și ce vrei dacă stai într-un vacarm care îți urlă veșnic ce trebuie să faci și cine trebuie să fi.
Este un proces în care pierzi multe și câștigi multe. Înainte pierderile mă îngrozeau însă să te pierzi pe tine este cel mai teribil lucru posibil. Acum îmi văd sensibilitatea ca pe ceva unic, sursa mea de putere, sursa mea de creație și văd cum această vulnerabilitate se transformă în putere. Și poate nu sunt ce așteaptă ceilalți de la mine și este ok. Și poate nu fac ce se așteaptă cei din jur și este ok și asta. Pentru că sunt ceea ce sunt și este ok pentru mine.
Într-o lume care fuge de emoții, eu vreau să simt tot. Să curgă aceste emoții prin mine, nu să fug de ele. Să le accept, nu să mă împotrivesc. Încă învăț. Dar așa cum mi-a spus o dată o persoană dragă, să simți este uman. Emoțiile sunt farmecul existenței noastre și poate sunt dureroase uneori, poate ne fac să ne ascundem sub o piatră, să plângem, să urlăm dar și să râdem, să iubim, să fim fericiți. Ce am fi noi oare fără ele?