Ceea ce a scris Lavinia Anghelache despre cât de puțin ne arătăm adevăratele culori în online m-a pus pe gânduri pentru că deși am scris despre unele lucruri dureroase pe care le-am trăit am arătat doar vârful aisbergului și mereu am trăit cu un semn de întrebare în mine: de ce am arătat doar atât? Pentru că mi-a fost greu să mă văd pe mine expusă, cu tot adevărul pe tavă. Pentru că atunci m-ar izbi încă o dată realitatea, pentru că unele lucruri încă dor și nu vreau să le retrăiesc și pentru că nu este ușor să te lași văzută. E frica de a fi judecată, catalogată, respinsă. Dar știu că toți suntem la fel. Toți ne ducem propria luptă, toți avem aceleași răni, doar ne pricep mai bine să le ascundem sau să fugim de ele.
Cel mai mult m-am luptat cu lipsa încrederii în mine asociată cu nevoia de perfecțiune. Asta îmi vine din copilărie unde am auzit mereu de la părinți că nu sunt în stare de nimic, că nu o să fiu în stare să realizez nici ce au realizat ei, cum ei s-ar sacrificat pentru mine iar eu nu trebuie decât să fac un efort și să îi fac mândri. Asta mi-a modelat personalitatea și viața. Tot ce am făcut a fost ca să îi fac mândri de mine pentru că doar atunci m-am simțit iubită. Ani mai târziu, când îmi disecam ițele încurcate din viață și am întrebat de ce mi-au tot repetat lucrurile alea care mi-au distrus încrederea în mine mi-au zis că așa au considerat că mă ambiționează pentru că de fiecare dată mă străduiam mai tare. Numai că eu mă străduiam mai tare să fiu iubită și asta am făcut toată viața apoi, în fiecare relație pe care am avut-o. M-am străduit. Am stat în relații în care nu m-am simțit iubită, respectată, apreciată pentru că am crezut că trebuie doar să mă străduiesc mai tare.
Zâmbesc când primesc mesaje în care mi se spune cum sunt un exemplu de curaj, cum par așa liniștită, boemă, ca și cum mi-aș fi găsit rostul în viață. Curajoasă nu am fost niciodată. Dar știu cum este să umbli cu o pungă de hârtie în geantă în caz că te lovește anxietatea, știu cum este să te trezești dimineața și să te gândești că dacă despre asta este viața nu o vrei, cum să disimulezi fericirea până la ultimul fir de păr, cum este să nu te mai bucure nimic, dar nimic, cum este să stai pe gresia rece din baie cu capul în toaletă vomitând pentru că până și corpul tău încearcă să dea afară toată suferința. Știu cum este să plângi pe canapeaua psihologului urlând că nu știi ce este în neregulă cu tine, ar trebui să fi fericită, ai tot, dar te simți doar goală. Știu cum este să faci 34 de ani singură, cu o foaie de divorț în mapa cu acte, să îți moară câinele, să pierzi pisica, să ai Covid, să te trezești într-o casă unde până și aerul ți-e străin, să o iei de la capăt cu un serviciu, să fi complet singură într-un oraș. Pur și simplu să o iei de la capăt cu totul. Toate asta într-o perioadă relativ scurtă. Și tot mi se pare că toate astea sunt doar bucăți mici de puzzle.
Nu sunt curajoasă dar știu ce înseamnă disperarea, singurătatea, durerea și să te simți pierdut, fără nici un sens. Și toți trecem prin asta, fără excepție. Și cu puține excepții, toți ne ascundem. Sunt multe nuanțe ale durerii dar am învățat că ceea ce împărtășești, ceea ce scoți din tine te eliberează. Că toți căutăm puncte de legătură cu cei din jur dar ne este doar teamă să facem primul pas. Una din cele mai mari greșeli din viața mea a fost să nu vorbesc. Să nu spun nimănui cum mă simt, să construiesc un scut în jurul meu, să mă înec în propria suferință până am cedat. Apoi am văzut atâtea mâini întinse spre mine încât nu mai știam de ce plâng, dacă încă sufăr sau sunt recunoscătoare.
Și azi plâng, uneori sunt tristă, alteori fericită, uneori mândră de mine, alteori mi se pare că doar mă joc de-a adultul. Și e normal, viața e un curcubeu de stări și emoții și am învățat să o îmbrățișez cu totul.