Categorie: Psihologie, Sociologie, Dezvoltare personală
Editură: NICULESCU
Număr de pagini: 501
„ Când pierdem contactul cu psihicul instinctual, trăim doar pe jumătate, iar imaginile și puterile naturale ale femininului nu se pot dezvolta deplin. Desprinsă de sursa ei fundamentală, femeia devine sterilă, își pierde instinctele și ritmurile sale naturale de viață, care se subordonează culturii, intelectului sau eului propriu ori al altora.”
Dr. Clarissa Pinkola Estes, psihanalist jungian și cantadora, se folosește de basme și mituri pentru a prezenta femeia în adevărata ei lumină, lumină pe care din păcate a pierdut-o.
Femeia este asemănată cu lupoaica, animal feroce dar cu instincte dezvoltate care știe când să își arate colții, când să se joace, când să vâneze, cum să se apere, când să mârâie. Femeile sunt niște forțe nimicitoare dar care s-au lăsat de-a lungul timpului îmblânzite, amputate, modelate după tipare care le-au stins lumina interioară. Nu există femeie care să nu fi simțit în ea instinctul, forța sălbatică despre care vorbește autoarea.
Aproape fiecare capitol începe cu un basm care apoi este disecat, fiecare întâmplare explicată și corelată cu dezvoltarea sau stagnarea spirituală a femeii. Fiecare femeie parcurge un traseu și undeva între 30 și 40 de ani o trezire spirituală are loc, deși nu o vrem. Cunosc multe femei care au fost copleșite fără să vrea de întrebări și emoții a cărei sursă le era necunoscută în jurul acestei vârste. Spiritualitate, sălbaticul, dorințele pe care le-au tot împins înapoi în cutie ies afară. Limitele între am crescut ne sufocă, tiparul după care am fost croite ne strâng și vrem să trăim autentic, să ne descoperim profunzimile, să simțim. O femeie ruptă de natura sa este o femeie obosită, confuză, temătoare, inhibată, fără inspirație, descurajată, măcinată de rușine și frici. Se simte blocată și sacrificată, incapabilă să-și stabilească limitele, se teme să se dezvăluie, să iubească, este înțepenită și lipsită de vigoare.
Am fost învățate să raționalizăm tot, să respectăm regulile, cum să gândim, ce este bine să facem și ce nu însă nu am fost învățate să ne ascultăm instinctul, interiorul, corpul. Acesta era un dar pe care înainte femeile îl dădeau din generație în generație. Femeile aproape formau un trib în cadrul unei comunități, se susțineau, se formau una pe alta în mod autentic. Aceste lucruri s-au pierdut în societatea de azi iar golul este umplut cu alte raționalizări, cu alte reguli. Multe trăiesc o viață redusă la suprafață dar bogată în interior, incapabile să ne lăsăm văzute așa cum suntem, de frica de a nu fi judecate, marginalizate. Pentru că tot ce este diferit este judecat. Dar tot ce este diferit este autentic. Așa că îmbrăcăm toate aceeași uniformă strâmtă. Cel mai mare prădător pentru o femeie este in interiorul ei.
„ O femeie al cărei suflet moare de foame poate suferi atât de mult încât să nu mai poată îndura. Fiindcă au o vitală nevoie de a se exprima în felul lor propriu, femeile trebuie să crească, să înflorească așa cum simt ele, fără nici o constrângere din partea celorlalți. Cine dintre noi nu cunoaște cel puțin o persoană dragă care și-a pierdut instinctul de a face alegeri corecte și a trebuit de aceea să ducă o viață marginală sau chiar mai rău? S-ar putea să fii tu însăți această femeie.”
Din momentul în care ne naștem începe modelarea noastră. Suntem învățate cum să ne purtăm, cum să ne îmbrăcăm, ce trebuie să avem și ce trebuie să facem ca să fim fericite. Și mai ales ne sunt suprimate instinctele care nu se încadrează în canoanele sociale și familiale. Și așa ajungem să ne ignorăm vocea interioară și să trăim superficial ajungând secate de bucuria de a trăi. Până în momentul când femeia sălbatică din noi urlă. Și atunci noi o urmăm, indiferent de ce ne spune. Am văzut multe femei înflorind atunci când au rupt funiile care le-au ținut legate. Este un proces dar femeia sălbatică, instinctul feminin, spiritul lupoaicei este în noi. De cele mai multe ori este dureros să ajungem să trăim autentic pentru de-a lungul vieții ne-am îndepărtat prea mult de noi. Dar dacă vrei să trăiești, să simți viața în fiecare celulă, fericirea și liniștea, trăiești durerea, o simți și o depășești.
„ O fetiță este respinsă din exact aceleași motive pe care le vedem ilustrate în povestea Rățușca cea urâtă. În cadrul multor culturi, când se naște o fată, se așteaptă ca ea să fie ori să devină un anume tip de persoană, să se comporte într-un anumit fel, să-și însușească anumite valori, dacă nu identice celor ale familiei sale, măcar bazate pe valorile familiei, și care în orice caz nu vor clătina corabia. Aceste așteptări sunt foarte clar precizate atunci când unul sau ambii părinți nutresc dorința de a avea un „ înger de fată”, adică un copil totalmente supus.
În mintea unor părinți, copilul lor va trebui să fie perfect și să reflecte doar felul lor de a fi. Dacă fetița este sălbatică, va suporta, din nefericire, repetatele tentative ale părinților de a o supune unei operații de chirurgie psihică, în încercarea lor de a o remodela și chiar de a modifica ceea ce sufletul îi cere. Dacă sufletul îi cere să vadă, mediul său cultural va vrea orbirea ei. Dacă sufletul ei dorește să dea glas adevărului său, se va vedea forțată să aleagă tăcerea.”
Fiecare femeie are dreptul să ardă de plăcere, să își trăiască viața ca pe o poezie pentru că nu este niciodată greșit să alegem ce ne face fericite. Să furi fărâme de viață, să trăiești plat, lipsită de bucurie și împlinire e o penitență, o viață între ziduri. O viață nefericită. Oricât am fost de oprimate, de amputate avem forța de a ne ridica și a ne striga adevărul. Alte femei ne vor urma pentru că toate tânjim după asta. Toate vrem să simțim.
„ Când sentimentele unei femei sunt înghețate, când ea nu reușește să se mai simtă, când sângele său și pasiunea nu mai ajung la hotarele psihicului, când este disperată, o viață imaginară este infinit mai plăcută decât tot ce se află sub ochii ei. Neavând lemne de foc, micile flăcări ale chibriturilor sale îi ard psihicul, ca și cum ar fi o buturugă mare și uscată. Psihicul începe să-și joace singur feste. El trăiește acum în focul ireal în care toate dorințele sunt împlinite. Dar o astfel de fantezie e la fel ca minciuna pe care, tot reperând-o, ajungem și noi să o credem.”
Este o carte grea, ce necesită multă analiză și care, fără să îți dai seama, stârnește ceva în tine, te face să îți amintești părți din tine de care nu erai conștientă sau poate nu știai exact ce sunt, de unde vin, de ce ies ele la suprafață uneori. Aș cum o prietenă mi-a spus, este o biblie pentru femei care ne reamintește de forța care zace în noi, de pasiunea și sălbăticia cu care știm să ne trăim viața.