Categorie: Spiritualitate, Dezvoltare personală
Editură: MIX
Număr de pagini: 313
„ Iubirea este hrana sufletului. La fel cum alimentele hrănesc trupul fizic, iubirea hrănește sufletul. Dacă trupul nu primește alimentele de care are nevoie, el devine slab. La fel se petrec lucrurile și cu sufletul.”
Pe Osho l-am descoperit acum mulți ani și deși îi cunosc viziunea asupra vieții încă m-au surprins câteva idei. Sau poate modul în care văd eu viața este diferit.
Toată viața a propagat iubirea, dar iubirea lipsită de posesivitate, iubirea conștientă, cea care te face să apreciezi fiecare respirație. Alergăm după o relație și în momentul în care o avem ne dorim să scriem pe fruntea partenerului „ Al meu!”. Dar o persoană nu este un obiect, nu poate fi posedată în nici un mod. Ne revărsăm asupra lui toată iubire, ne golim de puținul pe care îl avem pentru a-l ține lângă noi pentru că înțelegem de cele mai multe ori iubirea ca un troc. Eu îți dăruiesc, tu îmi dăruiești. Eu te iubesc, iubește-mă și tu. Eu fac asta pentru tine, tu ce faci pentru mine? Nu este iubire, este egoism, este un mod de a încerca să primești ceea ce nu îți poți oferii. Fiecare ar trebui să fim centrați pe fericirea personală. Doar atunci când ești bine, când din tine se revarsă iubirea și liniștea poți dărui la rândul tău. Confundăm iubirea cu atașamentul, confortul ajunge să ne fie închisoare. Nu ne iubim pe noi dar vrem să fim iubiți de alții. Fugim de nesiguranță și o relație pare pilula magică. Dar ne naștem singuri, trăim singuri și murim singuri indiferent de câte persoane sunt în jurul nostru. Toți cunoaștem golul ăla interior care te apasă deși te ține cineva de mână. Nu ți-l poate umple nimeni. Doar tu. Abia după poți iubi alt om, cu profunzime, cu libertate, cu sălbăticie și emoție. Nu știm să iubim, nu știm să ne iubim doar urmăm niște tipare inoculate în noi. Dăm mai departe ce am primit. Trage aer în piept și caută iubirea din tine apoi cuprinde-i în ea pe toți din jur.
„ Este ca și cum ai încerca să zbori pe cer cu o singură aripă. Unii oameni ( puțini la număr) dispun de aripa iubirii, iar alții ( la fel de puțini) de cea a libertății. Nici unul nu reușește să zboare. Ca să zbori, ai nevoie de ambele aripi.”
Ne îngrădim singuri cu tot felul de doctrine sociale apoi îi îngrădim pe cei din jur. Ne furăm libertatea de a fi pentru a ne încadra în cutiuțe mici apreciate de cei din jur. Ne facem liste cu ce ne dorim fără să știm ce avem nevoie, cu țeluri după care alergăm pentru că o dată atinse ne scăldăm în fericire. Dar uităm să trăim. Ne ridicăm ziduri. Toți. Și toți tânjim după mai mult, avem momente când se aprinde alarma și de noi depinde dacă o ascultăm sau o mai sufocăm cu încă un maraton. Suntem atât de simpli dar ne complicăm atât de mult existența. Toți vrem aceleași lucruri, le căutăm disperați prin diferite metode dar toate sunt în noi. Vrem să fim iubiți, liberi, să trăim aliniați cu ceea ce suntem, cu ceea ce simțim dar ne este frică de noi. De persoana care suntem, diferită de multe ori de ceea ce proiectăm. Dacă o scoatem la suprafață poate pierdem atât de multe, poate totul. Dar merită. Uneori când îți dai masca jos simți cum ți se desprinde cu tot cu piele atât de integrată ajunge să fie, atât de adânc refulăm ceea ce suntem.
„ În mijlocul mulțimii știi exact cine ești. Îți cunoști numele, gradul universitar, profesia; știi tot ce îți este necesar pentru a-ți face pașaport sau o carte de identitate. În schimb, când ieși din mulțime, nu mai știi cine ești. Dintr-o dată, îți dai seama că tu nu ești una cu numele tău, că acesta ți-a fost dat de altcineva. Nu ești una cu rasa din care faci parte – ce relație ar putea avea rasa cu conștiința ta? Inima ta nu este nici hindusă, nici mahomedană. Ființa ta nu poate fi limitată de o convingere politică sau de granițele unei națiuni. Conștiința nu face parte din nicio organizație și din nici o biserică. Atunci, cine ești?
Subit, personalitatea începe să dispară. În mod firesc, ți se face teamă, căci trăiești moartea personalității tale. Pentru prima dată în viața ta, va trebui să te întrebi cine ești, să o iei de la început.”
Prima dată când am fost întrebată cine sunt am început cu un torent oltenesc de date precise și descrieri. A doua oară m-am gândit un pic mai mult și am descris lucruri mai intime. A treia oară am zis că nu știu. M-a lovit profunzimea acestor două cuvinte. Au urmat ani de căutare, de întrebări, sute de întrebări la care nu aveam răspuns. Îmi plac florile sau doar faptul că am crescut înconjurată de ele îmi transformă casa într-o seră? De ce mi-am ales meseria asta? Mi-am dorit sau ce substrat este la baza deciziei? De ce am ales să îmi împart anii adolescenței cu o anumită persoană? De ce el? De ce? De ce? Să îmi găsesc răspunsurile a trebuit să șterg din mine tot, să devin o coală albă pe care să îmi rescriu viața. În torentul ăsta de căutări m-am descoperit iar solitudinea, minunea aceasta de stare mereu confundată cu singurătatea, a fost kerosenul meu. Solitudinea este un concept pozitiv, unde te întâlnești cu tine, are o fericire pe care nu o poți trăi în alt mod. Singurătatea este negativă, un gol, un minus care trebuie umplu repede. Și cel mai mult încercăm să îl umplem cu prezența altor persoane, lucru care funcționează pentru scurt timp. Alte persoane ne pot abate atenția însă și înconjurat de n persoane poți să simți singurătatea care vine din ruptura de tine însuți. În solitudine te întâlnești cu tine, acolo cunoști pacea, liniștea, iubirea. Apoi, conectat la tine vezi lumea altfel. Cu recunoștință. Cu emoție. Cu trăire.
Cel mai groaznic sentiment este să fi amorțit, să ajungi să nu mai simți nimic, să nu te bucure nimic, viața să fie plată, fadă. Și atunci când ești rupt de tine, așa ajungi. Așa că vă doresc să trăiți tot, să simțiți cât mai mult, să vibrați singuri cu razele soarelui pe față sau în ploaie când zâmbetul altcuiva vi se reflectă în pupile.