Ganduri

Indicații

În miros de cafea și frunze uscate închid ochii și privesc în mine. Nu văd nimic, dar simt. Simt cum se restructurează piesele de puzzle, cum ceva vechi moare și ceva nou trece prin travaliul facerii. În mine crește un dor nedefinit care o să mă facă să trag de volan. Fiecare bucățică din mine se dezbracă și fuge către ceva ce poate am visat dar am uitat. Cunosc senzația. Emoția asta, golul din stomac în care simt cum crește furtuna, întrebările care îmi rămân blocate în privire și tăcerea în care răspunsurile mi se așază nechemate în palme m-au făcut să îmi schimb direcția în viață și altă dată spre destinații care m-au făcut să urlu, să plâng, să cocoloșesc straturile uscate ale sufletului dar care m-au făcut femeia de azi.


Am fost multe femei. Le-am îmbrăcat hainele, le-am scos în lume, le-am învățat să zâmbească frumos și să fie umbre. Le-am purtat dar nu le-am simțit și rând pe rând, uscate de liniarul vieții, au murit. Și m-a durut. Am purtat multe mâini și coapse de femei și o să mai port. Acum, goală, reflexie a unor linii care îmi conturează trăirile învăț să fiu.


Mă inspir, mă expir, mă conțin și în minte mi se plimbă cuvintele femeii care îmi este oglindă: ” Ție ți-e frică de fericire. Nefericirea o cunoști, știi cum să îi faci față. Fericirea îți este străină, de asta fugi de ea.”
Cuvintele astea mi se scurg din minte și ard tot în drumul lor. Adevărul lor are un miros după care tânjesc dar de care îmi este frică așa că fericirea o trec pe lista lucrurilor de făcut. Da, am o listă cu lucruri de care îmi este frică, închid ochii și mai tai câte ceva.


Abia acum înțeleg că fericire se simte, nu se construiește cu bucăți din tine. Ea există cuibărită într-un colț prăfuit în care s-a refugiat din calea vieții tale maraton. Trebuie doar să fisurezi întunericul din tine și să o lași să se scurgă în tine ca lava unui vulcan. Da, fisura doare dar restul este poezie.