Scriu să nu înnebunesc.
Las să curgă prin degete, prin gene, prin coaste tot ce se topește în mine.
Scriu să uit că motivul nebuniei mele ești tu.
Scriu trist, scriu cu un rest de fierbinte în buricul degetelor,
scriu cu zâmbet.
Un zâmbet strâmb în colțul gurii,
martor al bătăilor neregulate ale inimii în zilele în care apusurile îmi plăceau,
în zilele în care eram.
Scriu enorm, delirez pe foi, alerg prin cuvinte,
Caut.
Mă caut.
Sufăr de hemoragie de tristețe, de melancolie, de dorințe stinse.
Sufăr.
Eu știu, eu știu că sângerez prin silabe și mă vindec prin versuri,
mă găsesc prin sunete scurte, ascuțite,
care îmi amintesc că încă sunt.
Mă îmbrac cu gândurile tale
și îmi așez palmele pe amintiri care-mi alunecă prin vene
și celule,
mă inundă și lasă în urmă
praf de noi.
Sunt un rest din cuvintele tale,
sunt doar un șir de litere fără nuanță,
fără sens.
Sunt bucăți din ” poate”, din ” uneori”,
din tot ce mi se așază azi în scrumieră.
Plutesc fără aripi, doar pe frânturi de timp.
Aș vrea să smulg cu dinții distanța dintre noi dar ce folos are?
Luminez intermitent cu sau fără tine.
Suntem la altitudini diferite,
uneori mă orbește răsăritul tău, alteori închid ochii apusului meu.
Uneori visez, alteori vreau,
Mereu trăiesc.