Ganduri

Ora 7

Rana, ceva ce doare. Abandon este atunci când cineva îți întoarce spatele și nu se mai uită în urmă. Sau așa credeam. Prima este rana de respingere pe care toți o avem într-o anumită măsură. Toți vrem să fim iubiți, acceptați, apreciați și atunci când cineva ne lovește prin respingere simțim fizic cum ni se strânge stomacul. Sau așa simt eu. Apoi vine rana de abandon, această raniță pe care o cărăm în spate și care ne umbrește viața. Se formează în general în copilărie și, credeam eu, este formată de abandonul fizic și definitiv al părinților. Când mi-am pus sub lupă propriile răni am aflat că nu este așa.
Singurul copil al părinților mei, crescută cu toată atenția focusată pe mine și cu o lesă scurtă, nu m-am gândit niciodată că rana de abandon m-ar fi modelat în vreun fel. Dar am fost ca o plastilină în mâinile ei.


Copil apărut dintr-o greșeală, în afara căsniciei, pe vremea comunismului. Copilul nedorit, rușinea familiei. Trebuie să recunosc că Universul are umor, m-a scuipat în lumea asta pe 1 Aprilie. Schimbând atât de brusc traiectoria imaginată și dorită de ai mei, am ajuns canalul prin care ei să își împlinească toate visurile. Am fost sacul unde ei și-au vărsat toate dorințele și frustrările. Oameni tineri, munciți de viață și cu o iubire infinită pe care nu au știut cum să mi-o arate au devenit idolii mei, Dumnezeii mei iar dorințele lor, țelul meu în viață.


Când aveam cinci ani ai mei mi-au spus că tata pleacă puțin în altă țară de unde o să îmi aducă o mașină. Eram fascinată de mașini așa că așteptam cu nerăbdare să plece. Nu știam ce înseamnă altă țară, nu știam nici măcar ce înseamnă alt oraș, abia depășeam cartierul cu blocuri gri de garsoniere unde minusurile erau ritmul obișnuit al vieții. În mintea mea de copil, tata pleca dimineața, cum pleca în fiecare zi la serviciu, și se întorcea seara, dar cu o mașină. L-am dus zâmbind la autocar. Eu nu îmi amintesc. Prima mea amintire este din ziua când s-a întors tata, șase luni mai târziu.


A trecut o zi. Au trecut două. A trecut o săptămână. A trecut o lună. Mama îmi spunea doar că mai durează puțin. Atunci cred că am făcut cunoștință prima dată cu depresia. Mă trezeam și plângeam. Mergeam la grădiniță plângând. Adormeam plângând. Mama m-a dus la medicul de familie pentru că nu mâncam, slăbisem, și nu dormeam. Mi-a dat vitamine. Mi se spunea că dacă o să fiu cuminte tata o să vină acasă, că a plecat pentru mine. Frazele astea și multe altele mi-au cioplit sufletul de copil într-un adult înainte de vreme. Am învățat să scriu ca să îi pot trimite scrisori. Îi spuneam că o să fiu cea mai cuminte și că nu o să fac nimic greșit, numai să se întoarcă. Așa am făcut.
Îmi amintesc ziua în care a venit. Mama a făcut sarmale și a întins masa în cameră, lucru care se întâmpla numai când aveam musafiri. Plutea în aer un miros de sărbătoare dar și o tensiune pe care nu o puteam identifica. În minte îmi repetam lista cu lucrurile bune pe care le făcusem, să i le spun pe toate, să nu ratez ceva, convinsă că așa nu o să mai plece. Am impregnată în celule imaginea lui. Avea barbă. M-am agățat de el să îl miros, să simt dacă e tot el, dacă e tot al meu. Și acum miros persoanele iubite. Nu am scos un cuvânt, mi-am înghițit lista, am fost mută. Toată viața cuvintele mi-au rămas blocate în gât, un nod care s-a mărit și a durut. Pe atunci nu știa nimeni de răni emoționale și traume. Știau de dor și de pus mâncare pe masă. Următorii 25 de ani a tot fost plecat. Am zeci de poze de la zile de naștere, Crăciun și serbări făcute să i le trimit. În toate sunt tristă. Duminica, la ora 7 seara încă mi se strânge inima uneori. Atunci suna.


Sunt unul din mulțimea de copii al cărui părinte a plecat. Eu măcar am avut-o pe mama. Episoadele astea mi-au format tipare după care am trăit toată viața. După ele m-am orientat în relațiile cu familia, prietenii și, în special, în relațiile cu bărbații din viața mea. Mi-am ales bărbați indisponibili din anumite puncte de vedere, cel mai adesea emoțional. Au fost ca un magnet pentru mine. Cu ei retrăiam relația cu tata încercând să îmi rescriu povestea, cu speranța că acum o să primesc ce am nevoie. Trăiam cu frica inconștientă că o să fiu abandonată și mă străduiam să fiu iar ” cuminte”, poate așa stau. Ei au stat, eu am plecat. Când durerea devenea insuportabilă, închideam ușa și reluam tiparul. Am trăit în poziție de victimă, nu pentru că îmi plăcea ci pentru că doar așa știam. Alt model nu aveam. Încă îmi este comod să pic în tiparul ăsta și greu să ies din el dar acum îl văd. Uneori încă sunt copilul abandonat, alteori femeia care știe să își panseze singură rănile.


A fost greu să retrăiesc durerea abandonului, să fiu iar copilul dezmembrat de dor, neputință, vină, copilul nedorit, nevăzut dar doar așa am putut vindeca. Doar așa pot merge prin viață cu un pas mai sănătos. Să accept că eu am ales să stau în relații în care am fost înșelată, umilită, amputată, minimalizată a fost greu. Să înțeleg de ce am stat, a fost greu. Să mă iert a fost groaznic de greu. Să îmi vindec relația cu ai mei, să îi înțeleg a fost un proces lung în care am plâns mult, am urlat, am reproșat, apoi am iubit. Încă mă vindec dar acum îmi văd călăii care mă sufocă și, deși uneori mă pun la pământ, reușesc să mă scutur, să mă privesc, de cele mai multe ori, cu înțelegere și iubire. Fricile, rănile, o să fie mereu în mine dar învăț să conviețuim fără să sângerez, fără să doară acut. Descopăr cine sunt dincolo de cine a trebuit să fiu ca să supraviețuiesc.


Relația unei fete cu tatăl nu se poate descrie în cuvinte. Este Universul întreg, el poate tot, el este tot. Așa că acest tot îl căutăm mai departe în fiecare bărbat în ochii căruia ne pierdem. Uneori este bine, alteori este o lecție. În mine am mereu cuvintele tatălui meu atunci când viața m-a doborât cel mai tare: ” Gagico, poate mori peste 10 ani. Tu fă tot ce poți să îți găsești fericirea. Măcar să știi că ai trăit.” O parte din el o să o caut în fiecare bărbat care o să își pună mâinile pe umerii mei. Acum știu care.


Cred că viața este despre descoperirea de sine, despre emoție și iubire. Cred că iubirea este balsamul pentru tot ce doare dar prima dată trebuie crescută în noi. Iubirea are multe fațete, multe nuanțe dar același miros. De acasă.