Vorbeam astăzi cu o prietenă despre viață, despre trăirile noastre și cum ne tot cercetam viața am realizat că în ciuda lucrurilor avute, țelurilor atinse, confortului creat ceva, ceva lipsește.Este un gol pe care îl simțim uneori când ne dăm voie să respirăm și vorbind am realizat că ne-am creat viețile pe care a trebuit să le creăm, nu cele pe care poate ni le-am dorit. Pentru că nu am știut niciodată ce ne dorim. Nu ne-am întrebat niciodată. Întrebările astea au început să se nască în scurtele momente de pauză, când ne-am oprit un pic din a construi. Așa am realizat că nu știm să fim dar la a face, auu suntem experte în listuțe și lucruri de făcut și de bifat.
Am trăit pe pilot automat de parcă o mașinărie ne-a posedat, ne-a preluat corpurile, vocea, mintea și simțirea atât de perfid încât ne-am confundat cu ea. Am crezut că „ trebuie” o să ne aducă fericirea, că „ a face” o să ne crească încrederea în propriile forțe.
Dar acum tragem linie la o cafea și visăm să ne luăm o rulotă, să lăsăm tot ce am creat în spate și să plecăm. Să ne aruncăm în necunoscut. Dorința asta ne face inimile să bată mai tare, să simțim furnicăturile entuziasmului. Dar tot ce am creat sunt zidurile dintre care nu putem scăpa. Ironia lui „ a face”. Momentul în care îl plezneste peste față pe „ a fi”.
În viață este nevoie de 1 secundă să se schimbe totul. Te poți zbate în nesiguranță, frici și întrebări ani de zile apoi vezi totul clar, deciziile care trebuie luate, drumul pe care vrei să-l urmezi, într-o secundă. De atât este nevoie. De secunda schimbării. De secunda în care ai tăria să lași răspunsul să existe în propria realitate.
Aștept secunda asta să îmi întindă mâna pentru că eu cred că viața este despre trăire, nu despre confort. Despre iubire, nu despre frică. Cred că viața este despre a te arunca în vâltoarea ei și a o lăsa să te absoarbă cu totul.
Confortul, platul, ziua pe care o cunoști dinainte de a începe și care se repetă la nesfârșit este călduță și perioadele călduțe sunt necesare în viață. Se savurează chiar. Dar uneori viața nu este despre asta.
Câți vor să facă o gaură în propria existență prin care să se strecoare spre ceva ce le stă lipit de suflet? Câți simțim că vrem să trăim altceva? Câți avem în noi o lume conturată diferit, un eu cu totul altfel față de ce vedem zilnic în oglindă? Și nu vorbesc de evadare, ci de regăsire.
Câți simt că sunt fix pe drumul lor, aliniați cu esența lor? Când te pui cu capul pe pernă și începi să visezi cu ochii deschisi ce vezi?
De ce nu avem curaj să trăim cum vrem? Care sunt scuzele pe care creierul ni le spune? Nu o să mă descurc, o să mor de foame, o să dezamăgesc persoanele dragi, o să îmi dezamăgesc părinții, poate e mai rău ca acum, sunt o persoană matură cu responsabilități, nu sunt capabilă, nu am timp, nu am energia necesară, cum să renunț la ceva în care am investit atâția ani din viața mea și multe altele. Eu cel puțin am o listă lungă dar toate astea puse în balanță cu o singură imagine pe care o tot am in minte sunt ușoare.
Care este imaginea din capul tău care nu se încadrează în puzzle-ul vieții tale de azi? Care sunt scuzele pentru disonanța asta?
Sau poate că eu sunt singura căreia îi tremură întrebările astea în piept.