Mental pot înțelege dar emoțional mă lupt să cuprind oroarea asta de când a început. Este o perioadă grea emoțional pentru toți, de nesiguranță, de frică, o perioadă încărcată de întrebări fără răspunsuri. Dar și o perioadă de triere aș zice.
În weekend mi-am vizitat bunicul care mi-a arătat vinilul pe care îl ascultam în weekend strânși în jurul mesei de 12 persoane făcută cu mâna lui ca toată familia să aibă loc. Mi-a arătat dealul unde bunica fugea când veneau rușii în al doilea război mondial pentru că violau femeile. Sau fetițele. Nemții le luau mâncarea, băutura și hainele. Mi-a povestit plângând frânturi din vremurile alea.
Când am deschis televizorul de Dragobete am văzut un titlu legat de război în Odessa. Mi-a luat ceva timp să înțeleg că orașul ăsta pe care voiam să îl vizitez anul acesta este sub asediu. Că o țară întreagă este sub asediu. Voiam să vizitez Odessa pentru că îmi doream să calc pe pământul unde străbunicul meu, Marin, a murit în cel de-al doilea război mondial. Și uite că, în timp ce memoria lui dăinuie printre gândurile mele de când eram copil, istoria se repetă. Alt război dar același sânge uman vărsat pentru niște dorințe, idealuri pe care nu le putem înțelege.
M-a lovit anxietatea cum nu m-a lovit niciodată deși mi-e prietenă intimă dintotdeauna. Apoi m-am gândit cum pot ajuta și de aici a început procesul de triere despre care am scris mai sus. Sunt impresionată de cei care s-au mobilizat atât de repede și care ajută atât de mult. Umanitatea, empatia și emoția pe care aceste persoane le pun pe tavă în serviciul altor oameni este copleșitor. În același timp să văd oameni care atâta timp cât glonțul nu le trece lor sau familiei lor pe la ureche au o totală nepăsare. Oameni care îmi zic că din cauza ajutorului dat refugiaților o să ajungem noi ținta războiului. Oameni care preferă să se afunde în ițele politice decât să ajute. Nu vrei să ajuți este ok, este alegerea fiecăruia. Nu te afectează emoțional, este ok pentru cei din jur, sunt destui care nu sunt în aceeași oală cu tine, deși pe termen lung lipsa asta de empatie pe care o duci în spate o să te țină în cutiuța aia mică în care îți trăiești deja viața. Dar să și arăți cu degetul persoanele care o fac, asta nu pot să înțeleg. Să îmi spui că ciorba aia caldă pe care i-o dai unui om care ieri se spăla pe dinți și mergea la serviciu iar azi a fugit cu copilul în brațe din calea războiului, o să aibă efect catastrofal asupra ta este dezamăgitor. Poate mâine o să pleci tu așa și o să te uiți disperat după o mână întinsă.
Toți reacționăm diferit la traumă, frică, anxietatea dar pentru mine, să vezi sursa unei reacții nu mai este demult o scuză pentru reacția în sine.
Toți ne vedem de viețile noastre. Mergem la serviciu, ne gătim, vedem un film, ieșim la o plimbare. Dar mulți fac asta cu o greutate în privire, cu un gând care fuge mereu spre un om care azi nu o să doarmă în patul lui, în casa lui, în țara lui. Pentru mine asta e decență umană.
Nu știm cum o să arate ziua de mâine și e normal să ne fie frică, să ne gândim unde plecăm, unde ne trimitem părinții, ce putem face pentru propria familie, ce putem face pentru noi. După o pandemie care încă nu s-a terminat, posibilitatea războiului ne lovește grav în instinctul de supraviețuire. Nu putem schimba major lucrurile dar prin ceea ce facem zilnic, prin empatie, prin susținere ne putem ajuta în primul rând pe noi. Apoi pe cei de lângă noi.
Să fim umani cred că este singura stare care ne poate ajuta când ne spălăm dimineața pe față. Cu gândul spre oameni care nu au nicio vină și încercând să ajutăm cât putem, cât ne lasă conștiința.