Puțini de aici știu că sunt medic dentist sau cum glumesc cu prietenele mele, tot medici dentiști, atunci când ne întrebăm ce facem, frec la dinți. Unul din lucrurile care îmi plac în meseria asta este că am contact cu foarte multă lume și de fiecare dată se întâmplă un lucru interesant. Toți îmi povestesc toate dramele posibile. Probabil este un mecanism de apărare. Cum încă văd scaunul stomatologic ca un scaun de tortură își cheamă mental în ajutor tot ce au trăit mai rău în viață. Se agață de o amintire mai dureroasă ca să nu îi mai sperie atât de tare ceea ce își imaginează ei că îi așteaptă. Așa că știu, pe lângă istoricul lor medical, știu ce vecin s-a operat recent, de ce le-a murit o rudă acum 20 de ani, ce formă de cancer are colega de serviciu, cine și-a bătut nevasta, cine își înșală nevasta, cât are fiecare pensia și cât le-a venit factura la gaz, dacă a fost bună mâncarea la pomana la care au fost în weekend etc.
Sunt atât de multe lecțiile de viață pe care le-am primit în cabinet, lecții care m-au șlefuit ca om dar care mă și încarcă atât de mult emoțional încât sunt expertă în a contempla tavanul după serviciu. Sau când este cald afară mă plimb până simt că am lăsat pe străzi medicul și pe ușă intră doar femeia pe care o așteaptă mâța.
Lucrul cel mai important pe care l-am înțeles este nevoia tuturor de a fi ascultați. De a fi văzuți și ascultați în mod real, fără a fi judecați, criticați și a primi păreri necerute despre propria situație. Doar să fie ascultați cu empatie, să simtă că cineva este acolo doar pentru a prinde cuvintele care le ies pe gură și emoțiile care li se scurg în privire. Suntem atât de absorbiți de ritmul vieții, de propriul univers încât nu ne acordăm timp să ne ascultăm pe noi dar pe altcineva.
Mie mi-au luat 35 de ani să învăț să vorbesc, să fiu capabilă să scot verbal din mine tot ce simt. Nu am avut voce pentru că nu am știut cum și pentru că mi-am modelat existența astfel încât să nu deranjez. Dar mereu am știut să ascult. Și văd minuni care se întâmplă când doar asculți. Simt legătura cu oamenii cărora le-am fost mai mult decât medic atunci când trec după luni de zile pe la mine să îmi aducă flori, sau zacuscă sau mere de la ei din curte și să îmi spună că sunt bine. Pentru că au simțit că îmi pasă de ei. Nu ca medic, ci ca om. Iubesc oamenii din tot sufletul, profund, total, cu toate nuanțele lor. Ador să le ascult poveștile, să simt cum părți din mine dau mâna cu bucăți din ei. Ador să descopăr oameni. Chiar dacă uneori doare știu că o să ascult mereu pe oricine își despletește povestea pe farfuria mea. Și pentru că știu cum este să te asculte cineva, să fie prezent pentru tine total te întreb, tu când ai ascultat ultima dată un om care avea nevoie să verse din paharul lui în ceașca ta?