Dacă aș da timpul înapoi, aș face aceleași greșeli.
Mi-aș ciopli sufletul la fel de crud.
Aș lăsa corzile sufletului să pleznească din nou. Să aud cioburile căzute pe oase cum formează o melodie cu ritm opac.
Să văd inima zdrențuită cum îmi flutură în palme. Și eu să mă uit la ea, așa, ca la o bucată de cer căzută și să nu știu dacă să mă pierd în culorile ei sau să o calc în picioare.
Mi-a fost frică de scânteia care îmi apărea în colțul ochiului și am stins repede lumina.
Să nu o văd.
Să nu mă văd.
Să nu mă vadă.
Noaptea mi-e coală albă și ziua cuvinte scrise frumos.
Mi-am scris caligrafic povestea umbletului meu printre trupuri goale și mi-am mâzgălit limba cu tot ce a stins frica în mine.
Am ars mocnit, celulă cu celulă, un timp cuprins între pietre aruncate în apă și ecoul cenușii suflate de asfințit.
Am devenit umbră ca să îmi cresc soarele în tălpi goale și piele arsă de dorințe.
M-am dizolvat în frunze ca primăvara să devin verde crud.
Să deschid ochii spre urmele pașilor mei și să văd că viața mi-a fost, este și îmi va fi, o poezie.