Prima dată am ajuns la Șinca Veche acum 9 ani. Încă aveam pe gât urmele de la puncția pentru biopsie. Stăteam pe bancă, cu privirea pierdută, nici gânduri nu aveam. O bătrânică s-a așezat pe bancă lângă mine și mi-a zis că locul face minuni, eu doar trebuie să cer și o să primesc. Probabil văzuse în ochii mei că aveam nevoie de una. Am stat cu pixul în mână în fața unei bucăți de hârtie și am realizat că nu aveam nicio dorință. Pentru prima dată nu îmi doream nimic. Poate și pentru că nu îmi întrezăream viitorul. Sau poate pentru că atunci îmi doream doar să fiu. Am scris pe foaie “ Ce trebuie să se întâmple, să se întâmple”. Și s-a întâmplat. Să simt cât de fragil este fiecare moment din viață a fost combustibil pentru mine. M-am aruncat în viață cu brațele deschise și ochii închiși. Am vrut să trăiesc tot, să simt tot, cu setea omului care a simțit că tinerețea nu înseamnă că ai timp. Dar și cu frică am trăit, cu frică am respirat, cu frică am pășit. Mi-a fost frică că nu apuc să trăiesc tot, să simt tot și în goana asta după simțire, am ratat emoția momentului.

Acolo, pe banca aia, într-o zi de august, cred că m-am văzut pe mine pentru prima dată. Frântă. Singură. Am crezut că asta mi-a fost cea mai mare lecție de învățat dar viața e un ou Kinder cu nesfârșite surprize. Lucrurile care ne dărâmă cel mai tare se dovedesc cele care ne sculptează într-o formă mai bună. Mi-au trebuit ani să înțeleg de ce eu, de ce atunci. Acum știu. Când mă pierd în lucrurile mici, senzația aia care mi s-a cuibărit atunci în suflet îmi amintește că nimic nu e important, că nu există niciun minus, că totul este o minune. Că trăiesc. Asta am învățat, să văd viața ca pe un dar, să mă bucur de lucrurile mici, să nu alerg după nimic, să înțeleg că plăcerea lucrurilor materiale nu este sinonimă cu fericirea. Cu viața nu trebuie să te lupți, nu tu ești pilotul, ci pasagerul. A fost greu să învăț lecția asta așa dar acum nu trec prin viață pierdută de mine.

Uneori trebuie să ne frângem, să simțim gustul disperării ca să vedem în durere cel mai bun profesor. Locul ăla mi-a rămas lipit de suflet și merg des doar să stau pe bancă, recunoscătoare pentru liniște și pentru bătrânica care m-a văzut când eu nu mai reușeam să văd nimic. Fiecare om întâlnit care un rol în viața noastră, fie că ne înseninează ziua cu un zâmbet, că ne ajută să ne descoperim culorile îngropate în gri sau face câțiva pași cu noi în minunea asta numită viață. Suntem rezultatul emoțiilor pe care cei din jur le-au sădit în noi.