Am luat o clipă oarecare și am întors-o pe toate părțile crezând că așa o cunosc, o învăț, profit de ea. Că poate așa pot lungi o clipă până învăț să mă bucur de ea. Apoi m-am uitat în ea și am văzut un singur cuvânt scris : fragil.
Viața ne este o înșiruire de fragilități cărora noi le punem ca armură viitorul. Și ne pierdem în învelișul ăsta la care ne închinăm viața fără să știm că fragilitatea vieții dizolvă orice proiector construit în interior. De o clipă spartă de prezent ai nevoie să realizezi că mâinile pe care ieri le țineai strâns, nu o să le mai vezi, că privirea care ți-a crescut aripi, nu o să îți mai urmărească zborul, că uneori coperțile unor clipe se închid definitiv.
De ce nu învățăm să simțim clipa, de ce ne pierdem în superficial, în visuri trăite în propria imaginație pe când prezentul aleargă pe lângă noi? De ce suntem linii paralele cu sensul și ne intersectăm cu el doar atunci când deschidem ochii? Și de ce îi deschidem atât de rar?
De ce simțim atât de rar? De ce frica este cel mai adânc sentiment îngropat în noi? Să ieși la suprafața apei în furtună, să iei o gură de aer, să te zbați să ajungi la mal ne face să vedem frumusețea calmului, frumusețea unei respirații, frumusețea simplității.
O clipă.
Încă una.
Încă una.
Absoarbe tot în tine, asta este frumusețea și lecția vieții.
Să trăiești tu clipele, nu ele pe tine.
Totul este limitat.