Relația mea cu religia este nedefinită și cu multe semne de întrebare. În copilăria mea, sufocată de o viață mult prea grea pentru o femeie de douăzeci și un pic de ani, mama s-a refugiat în biserică într-un mod fanatic și total nesănătos pe care mi l-a predat cu rigla în mână. Am fost copilul care avea un altar de icoane, care a pictat icoane, care mergea duminica la slujbă și vineri seara la Maslu, ținea toate posturile, se spovedea și se împărtășea și credea cu tărie că fiecare mișcare descrisă în cărțile mamei ca păcat o să mă ducă în iad. La șapte ani mă rugam plângând, cerând iertare pentru păcate, nu știam care dar eram convinsă că sunt plină de ele, de frică să nu ajung în iad. Aveam coșmaruri în care Dumnezeu îmi făcea scârbit un semn cu mâna spre direcția purgatoriu veșnic. Pentru mama, suferința asta era o mândrie, frica în care trăiam îi încălzea sufletul. Era o frică pe care nu o mai ducea singură, o împărțea cu mine. Și ea era mereu atentă să mă aducă pe calea cea bună.
Ca adolescentă, începând să îmi întind timid aripile în afara casei și văzând că există lume care nu trăiește la fel, s-a produs o distanță între mine și biserică. Un spațiu în care nu mai exista frică și atâtea reguli. Mi-a plăcut. Respectam în continuare cerințele religioase care erau mult prea întipărite în mine dar întrebările începuseră să apară. Vedeam contradicții, începusem să percep frica și rigiditatea ca pe ceva negativ. Ruptura s-a produs într-o zi, înainte de Paște, când am fost să mă spovedesc. Pentru mine spovedania însemna a parcurge un papirus de păcate la care mă gândeam serios înainte ca nu cumva să uit ceva. Tocmai mă culcasem cu primul meu prieten și eram ruptă între un copleșitor sentiment de rușine și îndrăgosteală. Știam că trebuia să spun asta și îl consideram cel mai mare păcat al meu. M-am spovedit unui preot tânăr, zelos și lipsit de tact și empatie. Când i-am zis, roșie toată, transpirată și cu inima strânsă că nu mai sunt virgină a urlat atât de tare că a trezit și tăntițele care dormeau cuibărite prin colțurile bisericii. Mi-a zis că nu mai reprezint nimic, că virginitatea era singurul meu bun și că de atunci înainte nu o să mă mai vrea nimeni. Am plecat plângând micșorând-mă și mai mult în mine, convinsă că niciodată nu o să găsesc sprijin și înțelegere undeva.
Întâmplarea asta s-a suprapus cu lipsa educației sexuale, cu lipsa oricărei discuții despre sexualitate și cu rușinea care fusese băgată în mine în raport cu acest subiect, cu sentimentul de izolare și totul a devenit un bagaj greu de dus pentru mine care m-a împiedicat să mă bucur de propria sexualitate și să mai trec pragul bisericii foarte mulți ani.
Au trecut ani în care am descoperit alte religii, oameni cu alte orizonturi și de la fiecare am cules câte ceva. Mi-am definit credința ca emoție, separând-o de religie. Mereu spun că sunt credincioasă dar nu religioasă. Biserica rămâne un loc de liniște și meditație pentru mine dar nu mai cred că ajung în iad dacă spăl duminica. Uneori găsesc sprijin moral în credință, uneori simt că ea se manifestă în noi toți prin bunătate și acceptare, două lucruri pe care, ca și copil, nu le-am găsit în religie.
Nu toți avem aceleași povești dar toți avem trăirile noastre cu biserica pentru că trăim într-o societate în care ea este prezentă în toate aspectele. Poate alții au trăit povești frumoase, poate altora le-a fost ghid și sprijin. Pentru mine a fost doar oglinda educației primite acasă. Rigiditatea, frica, regulile, izolarea în cazul în care nu mă conformam cu ce mi se cerea le-am trăit și în familie. Asta însemnat iubirea pentru copilul din mine. Mi-am redefinit credința ca adult și am construit-o din empatie și iubire. O las să existe fără să o modelez. Iubirii mă închin și învăț zilnic să iubesc dincolo de ce am învățat că înseamnă. Și e greu uneori.