Recunosc că nu știam nimic despre viața lui. M-am intersectat cu o mică parte din opera lui în adolescență și nu îmi amintesc mai nimic din ea. Cu atât mai mult a fost șocantă și fascinantă descoperirea acestui destin fabulos, o viață atât de ieșită din tipare încât pare excentrică și pentru un scriitor, ținând cont că tindem să asociem excentrismul creatorilor de artă.
Născut la Brăila, este crescut de mamă, tatăl grec fiind absent, mamă care spală rufe timp de 40 de ani pentru a-l crește. Copilăria o petrece la țară, acei ani legându-l de natură și de pașii firești ai vieții într-un mod care îi va guverna viața.
Iubește cărțile de mic, preferând înfometarea decât lipsa lor. Muncește de mic având tot felul de slujbe de la băiat în prăvălie, lucrător în port, zugrav, la fotograf ambulant. Slujbele se schimbă însă litera scrisă rămâne o constantă în viața lui. Are o viață de vagabondaj de la care abdică greu, simțind lipsa libertății. Călătorește în Egipt, Orientul fascinându-l prin sinceritate comparativ cu Occidentul.
Bolnav de tuberculoză, înfometat, fără niciun ajutor și mai ales fără prieteni cărora le închină viața, încearcă să se sinucidă, tăindu-și gâtul la Nisa. Supraviețuiește, și acest nod în destinul său este cel care îl propulsează în viața literară. Acest act disperat de renunțare la o viață căreia nu îi mai vede sensul face ca o scrisoare a lui să ajungă la Rolland Romain, cel care îi va fi călăuză pe drumul lui literar.
Debutează în Franța la 40 de ani și devine rapid un fenomen global, cărțile lui traducându-se în toată lumea. Dar este respins de lumea literară românească pe motiv că este scriitor francez din moment ce debutul are loc în Franța. Mult mai târziu este acceptat ca scriitor român.
Are un mod de a scrie ce îmi amintește de Mihai Sebastian, transmite emoția brut dar ea se așterne discret în tine. Iar viețile lor sunt la fel de zdruncinate de lipsurile materiale, lumi rigide lipsite de principii, lumi la care ei nu se pot alinia.
” Puțini oameni, luptând cu viața, au căzut în genunchi atât cât am căzut eu. M-a trântit banul, m-a trântit femeia, m-a trântit însăși sublima prietenie. Acum, în urmă, căzusem așa de rău, că eram gata să nu mă mai mișc. Și totuși, m-am sculat și mă mișc mai cu folos ca oricând.”
Admir cu toată ființa oamenii care au tăria de a rămâne devotați menirii lor, glasului interior, care refuză să își trădeze esența în favoarea confortului sau recunoașterii sociale. Oameni pentru care emoția este mai importantă decât materia.
” Nefiind un sfânt și niciun pustnic, sufletul meu a scrâșnit foarte adesea între nicovala bunăstării materiale și ciocanul bunăstării spirituale. Această luptă durează încă, dar nu am nicio alegere de făcut. Zarurile au fost aruncate. Josnicia îmi repugnă. Iubesc Frumosul, religia mea, – frumosul care cuprinde toate valorile morale și care avea să dea un sens vieții mele, susținându-mă în nenumăratele mele ceasuri de grea cumpănă, când, încolțit de mizerie și sfârșit de puteri, adesea m-am întrebat dacă el merită atâtea jertfe chinuitoare.”
M-a impresionat relația cu mama căreia i-a purtat o iubire imensă, amintirea ei fiindu-i sprijin și după moartea ei. Modul în care privește prietenia este fantastic. Îi închină viața. Prietenia este mai presus de bani, femei, sau chiar mai presus de scris. Prieteniile îi sunt combustibil în viață dar și trădările îl îngenunchează.
Emoția lui este pură, sensibilitatea cu care își transmite trăirile, pașii prin viață, durerea pe care o simte într-o lume prea strâmtă pentru simțirea lui m-au împietrit. Am recitit pasaje, am absorbit fiecare cuvânt și l-am lăsat să se așeze acolo unde aveam nevoie. Simt recunoștință pentru fiecare cuvânt care mi-a permis să intru în lumea acestui om colosal și pentru modul în care multe pasaje mi-au fost oglindă. O să recitesc pasaje, o să îmi fugă constant gândul la acest destin care pare chinuit dar care a fost plin, dar plin de simțire.
” Pentru stomac, mi-e de ajuns o bucată de pâine. Pentru ochii mei însă – lumea întreagă!”