Actorul și scriitorul de comedie franțuzească a trăit o viață plină. Născut în 1622 la Paris, orfan de mamă de la trei ani, îndrăgostit de teatrul la care îl ducea bunicul de mic, refuză viața de tapițer regal care îi era menită de familie pentru a deveni actor. Repudiat de familie își formează o trupă de teatru cu o familie de actori, îndrăgostit fiind de una din fete, care îi va fi parteneră foarte mult timp. Fără bani, trec din localitate în localitate, joacă piese de teatru pe stradă, dorm în fân, îndură sărăcia cruntă pentru visul său.
În timp lucrurile evoluează, ajung să fie admirați, doriți iar de Molière începe să scrie piese de teatru. Cele de comedie sunt cele care prind cel mai bine la public. Ajung trupa de teatru regală, mare onoare atunci, au un trai satisfăcător însă în vremurile de atunci totul era un carusel și o luptă continuă care îi distrug sănătatea și liniștea. De Molière scrie piese de teatru în care îl atacă pe Aristotel, lucru pentru care îți puteai pierde capul atunci pentru că Aristotel era canonizat. Scrie piese în care atacă ipocrizia bisericii generând scandal după scandal, multe piese fiind jucate doar o singură dată apoi interzise. Atacă moravurile vremii obținând o mulțime de dușmani printre persoanele influente. Scrie cu o rapiditate fantastică, în câteva zile scrie și joacă o piesă. Însă veșnic este nemulțumit de scriitura lui. Trăiește constant sub presiune pentru că ce ai azi, mâine poți pierde.
După mulți ani de concubinaj cu cea care îi este parteneră de la început, de Molière se căsătorește cu sora mai mică a acesteia. Soră mai mică în acte, fiică nerecunoscută oficial. Cum lenjeria se spăla în public, de Molière trebuie să aducă dovezi regelui că nu s-a căsătorit cu… propria fiică. Are o căsnicie nefericită, o sursă de rușine publică din care totuși are doi copii.
Îmi pare că la bază este actor. A iubit teatrul, scena și joacă până în ziua morții sale atât piese scrie de el, cât și de alți actori. Prima piesă scrisă apare pentru că i se fură manuscrisul, altfel el nu voia să își publice scrierile.
După moartea sa, biserica refuză să îi ofere o slujbă în biserică și dreptul de a fi înmormântat pentru că a fost actor de comedie, un păcat fatal în acea vreme. Cu intervenția regelui soția obține dreptul să îl înmormânteze fără slujbă, doar cu membrii familiei, în cimitirul sinucigașilor. Dar atunci când actorul și scriitorul este scos din locuința sa, sute de oameni îl însoțesc din stradă. Mai târziu au încercat să îi recupereze trupul pentru a-l înhuma într-un loc care să ateste măreția lui, însă nu se știe dacă au reușit să recupereze exact rămășițele lui, cimitirul fiind o ruină la momentul respectiv.
Încă o dată văd cum măreția este creată din pasiune, asumare. Din capacitatea de a renunța la tot, de a îndura tot pentru un vis. Cum indiferent de vremurile în care trăiești, este greu. Ai mereu piedici de trecut, durere de îndurat dar cum aceste lipsuri sunt secundare dorinței, creației. Cum cel care crează măreția nu este conștient de ea, nu trăiește decât frânturi din grandoarea realizărilor lui pentru că în opinia lui, rezultatul este mereu nesatisfăcător. Să îți închini viața creației, artei, visului și chemării tale o să fie mereu un drum cu obstacole, cu greutăți dar credința în ceea ce faci pare că merită tot sacrificiul.
Și fără artă, ce suntem noi?