Am terminat de ceva timp Muzeul inocenței dar a durat până mi-am găsit cuvintele. Nici acum nu sunt sigură că le-am găsit. Cartea asta m-a trecut prin toate emoțiile posibile: iritare față de un bărbat privilegiat de statutul economic și social care crede că poate lua tot oferind firimituri la schimb, iritare, tristețe, empatie, duioșie, fericire. Dar la sfârșitul cărții cuvântul care vibra în mine era tandrețe.
O viață închinată iubirii într-un mod pe care noi îl catalogăm ca obsesie, eșec, viață ruinată. O iubire trăită într-un mod diferit de ceea ce suntem învățați că rezonează cu fericirea.
” – Să știe toată lumea că am avut o viață nespus de fericită.”
Finalul cărții m-a cutremurat și instant m-am gândit la monologul de la începutul piesei de teatru Iluzii unde este dezbătută ideea de iubire. Este iubire adevărată doar cea împărtășită sau iubirea există pur și simplu în noi și nu are nevoie de oglindă?
Nu cred că iubirea se supune unei definiții universale dar să simți că ai avut o viață fericită pentru mine înseamnă o viață trăită în iubire. Și, în fond, toți căutăm iubire și o trăim așa cum ne dictează inima și clipa.
Nu mai am cuvinte, am fost înmărmurită de o astfel de iubire.
” Dacă ești însă suficient de fericit pentru a-ți putea imagina că trăiești cea mai fericită clipă a vieții tale, vei fi, totodată, suficient de optimist pentru a crede că și viitorul va fi frumos.”